Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş

Sfânta Muceniţă Filofteia s-a născut la sud de Dunăre, în Bulgaria, mama ei fiind însă de etnie română. Copil plin de credinţă şi de milostivire, primind educaţie creştinească de la mama ei, a dobândit "har peste har". Trecând la Domnul mama ei, tatăl s-a recăsătorit, cu o femeie care n-avea aceeaşi viaţă ca şi mama Filofteii şi care îl stârnea şi pe tatăl fetei împotriva ei. Filofteia a ajuns să fie martirizată în timp ce ducea de mâncare săracilor, din mâncarea pe care trebuia să i-o ducă tatălui său la câmp; într-un moment de întunecare, acesta a lovit-o cu securea, omorând-o. Moaştele ei au fost aduse în Ţara Românească după ce ţaratul bulgar de la Târnovo a fost ocupat de turci; după ce au fost puţin timp la Vidin, au fost oferite domnitorului Mircea cel Bătrân, care le-a aşezat în biserica domnească "Sfântul Nicolae" din Curtea de Argeş, pe atunci catedrală mitropolitană, după cum spune pr.prof.dr. Mircea Păcurariu.
Iată cât de importantă este familia. Toţi sfinţii au avut şi în familia lor persoane care i-au ajutat să dobândească o stare duhovnicească care le-a dat puterea să Îl mărturisească pe Hristos şi să facă voia Tatălui, cu dragoste fierbinte de Dumnezeu şi de aproapele. Tradiţia spune că trupul ei a rămas greu ca de plumb, până când cei de acolo au rostit numele mănăstirii Curtea de Argeş. În orice caz, asta arată, printre atâtea altele, evlavia poporului român. Să ne rugăm sfintei Filofteia să îi ocrotească pe copii, atât de ameninţaţi de "familiile originale" de azi şi de părinţi care uită că nu doar cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.

Dumnezeu s-o odihnească pe Marina Chirca !

Mărturisesc că nu auzisem despre ea - m-au ajutat şi autorităţile. O eroină de pe vremea rezistenţei anticomuniste din munţi. Comuniştii i-au luat ce avea şi au împărţit sătenilor care au acceptat să fie colaboratori cu Securitatea. Autorităţile de după 1989, de fapt tot comuniştii de dinainte, au refuzat să îi repună în drepturi pe foştii proprietari şi au refuzat amplasarea crucii ridicate în memoria eroilor. Mai multe detalii în frumosul articol publicat de jurnalistul Matei Udrea :
 http://adevarul.ro/news/eveniment/marina-chirca-moartea-romania-nu-varsa-lacrimi-1_5235acb2c7b855ff5686b267/index.html
Mă voi împotrivi celor care încearcă să ne asasineze memoria. Cine nu îşi cunoaşte trecutul, nu îşi poate construi viitorul, iar viitorul nu se construieşte cu cinici, blazaţi, fricoşi, nesimţiţi sau comozi.
În fine, Dumnezeu s-o odihnească pe Marina Chirca, cinste eroilor neamului !
Fiindcă e o postare de pe 8 noiembrie, le urez "La mulţi ani, viaţă plină de lumină şi cele cu folos pentru mântuire !" tuturor celor care îşi serbează ziua numelui astăzi (şi "La mulţi ani şi mulţumesc, mamă !") 

Dumnezeu s-o odihnească pe Anca !

Dumnezeu s-o odihnească pe Anca ! Îi ţin minte patriotismul (ne-a povestit cum dezbătea cu europarlamentarii străini pe tema istoriei Transilvaniei), elanul şi tenacitatea. Ne-a lăsat tuturor o clădire admirată de străini, construită după ce a câştigat, pe merit, un concurs greu de câştigat. Un profesionist desăvârşit, un arhitect talentat şi un om bun. Dumnezeu s-o odihnească !

"Arhaic" la Braşov

Vineri, sâmbătă şi duminică (18-20 octombrie) au fost concerte ale trupei de folk „Arhaic”, la Braşov, Sânpetru şi Teliu. E o trupă din Alexandria, doi dintre componenţi (Alexandru Antonescu, percuţie şi Sorin Preda, voce şi chitară) sunt din Teleorman, iar Nicolae Doboş (voce şi instrumente de suflat) este din Maramureş. Faptul că apar pe scenă doar în costume populare construieşte prima parte a podului către strămoşi, tradiţii şi sufletul românesc, pod terminat cu măiestrie prin muzica lor folk autentică. E un pod de vase lirice, care reuşeşte să treacă peste ignoranţa manelizantă de astăzi.

În ziua de vineri au cântat la Casa de cultură a studenţilor, din complexul Memo (unde e şi capela studenţilor din Braşov). Într-un eveniment adresat în special studenţilor (făcând parte din „Zilele Porţilor Deschise” ale ASCOR Braşov), au fost mulţi oameni în sală. Înainte de concertul lor, domnul Dumitru Manolache, jurnalist la „Lumina” (ziarul Patriarhiei) şi scriitor, a ţinut o conferinţă despre sfântul Andrei şi legăturile sale cu pământul românesc (dumnealui a scris cartea „Andrei, apostolul lupilor”).

Trupa a cântat piese de pe albumele „Să taci” şi „Cântecul durut”, piese care fie arătau firea romantică a vocalistului (dar şi a poporului român în general), fie arătau verticalitatea şi dragostea de frumos şi de înălţimi ale poporului român, poporul adevărat, de găsit după ce îl curăţăm de noroiul cu care este împroşcat de unii şi alţii (prietena noastră, Marea Neagră, nu ne atacă). O piesă care-mi place foarte mult e pe versurile unui poet interzis pe vremea comuniştilor. Ea are versuri precum acestea, care mă duc, desigur, cu gândul la ţară, dar şi la Teleorman în concret : „Şi astfel câmpia ţării/Arde-n cerul ei sublim/Şi astfel dogoarea vetrei/Ne-o mai spală câte-un chin”. Oare când vom scăpa de caracatiţa roşie ?

Alte versuri puternice sunt „Şi în ochi ne-aruncă spinii/Şi ar vrea să fim de plâns/Nu mor caii când vor câinii/Spune-o vorbă într-adins”. Au fost mulţi câini, de la „Darius al lui Istaspe” încoace, unii au turbat, unii mai schelălăie şi acum. De aceea s-a şi scris în Braşov „Acum ori niciodată/Croieşte-ţi altă soarte/La care să se închine/Şi cruzii tăi duşmani”. Şi, desigur, după cum spune cântecul dedicat lui Iancu Jianu, „Decât să mă căciulesc/Mai bine să haiducesc”.

Pe albumul „Cântecul durut”, avem, de exemplu, „Baladă pentru tată”, cu versuri precum „Doamne, visul nu e vis,/Ochii mei învie rouă,/Dă-mi un flaut interzis,/Să te plâng de lume nouă,/Adormiri scânteie roata,/ Peste osie de greu,/De din moarte-şi urcă tata/Rădăcina-n Dumnezeu”. Autorul versurilor acestei melodii, precum şi ale altora de pe album, este Vasile Muste, „poet din nord”, după cum îi place lui Nicolae Doboş să spună. Un alt cântec este „Mama”, pe minunatele versuri ale lui George Coşbuc. 

Versurile lui Muste sunt şi la versurile de la „Elegie pentru Tatiana Stepa” şi „Rugă pentru poeţii români”. Cea dintâi începe „Coboară pe lume străin asfinţit/Nu mai e mâine, nici ieri/Pentru păsări ce n-au mai venit/Cerul cu iarba schimbă tăceri”. Versurile care m-au marcat cel mai mult din „Rugă pentru poeţii români” sunt „Se trag umile punţile spre munţi/Poeţii mor când nu mai au ce pierde”. Într-o lume care înţelege ce e poezia chiar mai puţin decât în secolele precedente, într-o perioadă în care sunt promovaţi în lumea literară ingineri impostori sau durităţi golaşe, vopsite ca poezie, într-o lume în care fortăreaţa marii poezii e asediată prin ghiulele de indiferenţă faţă de rolul pe care ar trebui să-l aibă în societate, într-o lume ca o „varză vulgară”, unii poeţi pot ajunge să creadă că nu mai au ce pierde. Dar să ajungi în acest stadiu înseamnă să desconsideri tu însuţi comoara care ţi-a fost dată, pe care ar trebui să o măreşti cu monede rare şi pe care trebuie să o împarţi celor sărăciţi de acest veac consumerist şi gol.

Există şi cântece precum „M-a născut un crin”, care începe „M-a născut un crin,/M-a crescut un vis,/Mi-am purtat senin/Cerul interzis,/M-au legat la mâini/Şi-am fugit prin gând/Câinii de la stâni/Au rămas lătrând”, sau „Te-am iubit”, cu versuri precum „De pleci, am să sufăr,/ De stai, mi-e totuna/Când doare cuvântul sărac şi ciuntit,/E jocul stupid cu soare şi luna,/Atât să mai ştii :/Cât de mult te-am iubit./ Nicicând nu ai fost aproape de mine/Doar eu m-am legat de un vis într-aiurea/O iarnă se-mbată în zăpezile fine,/Iar fiarele-mi urlă şi-mi plânge pădurea”.   

Au şi două cântece despre voievozi martiri, Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu (şi cei patru fii ai săi, precum şi sfetnicul Ianache, sunt sfinţi).

Cei de la trupa „Arhaic” cântă şi cântece patriotice (de exemplu, „Treceţi batalioane române Carpaţii”), precum au făcut vineri, dar şi sâmbătă, respectiv duminică. Sâmbătă şi duminică, astfel de cântece au fost interpretate şi de cunoscutul şi simpaticul cântăreţ de folk Florin Thomits, dar şi de inimosul şi artistul părinte Costin Butnar, care se ocupă de Asociaţia social-culturală „Suflet transilvan” şi care a organizat cele trei concerte.

Aş menţiona şi bucuria de a-l vedea pe fratele meu Alexandru pe scenă, în primul rând bucuria pentru curajul său, dar şi pentru contribuţia sa la trupă. Îi urez tinereţe frumoasă lui Alex şi toate cele bune trupei „Arhaic” în continuare, Doamne ajută ! 

Încă o zi de proteste

A mai fost o zi (22 septembrie) de protest în Braşov, împotriva proiectului de la Roşia Montană. De data aceasta am fost şi la monumentul şi cimitirul eroilor martiri ai Revoluţiei din 1989, unde am aprins lumânări, am ţinut un moment de reculegere şi apoi am cântat „Deşteaptă-te, române !”. După aceea, ne-am oprit în faţa bisericii „Buna Vestire” de pe str. Nicolae Iorga, unde cei care au dorit au spus „Tatăl nostru”.

Altfel, trecerea proiectului de lege absurd la o comisie a Parlamentului arată teama de a pierde voturi, o teamă manifestată de la bun început, de când proiectul nu a fost adoptat de guvern, ci trimis pentru ca Parlamentul să spună ce crede despre un contract între un privat şi Statul român, contract ce se vrea ridicat la rang de lege. A, nu mai zic că a venit fără să aibă avizul de mediu, dar asta e doar neconstituţional, nimic grav... Să fie teamă de pierdere acută de voturi şi această dedublare şocantă prim-ministru (sau ministru)/parlamentar, pe care am văzut-o la unii politicieni ? Hm... Dar să stăm liniştiţi : am aflat că în cazul unora dintre ei nu e vorba de dedublare, ci doar de respectarea disciplinei de partid - ce vrea partidul în momentul votului, aia e adevărat. No, că doar d-aia sunt votaţi să ne reprezinte. Fiecare votant are în raniţă bastonul de simplu executant în cadrul partidului. Totuşi, fiecare politician trebuie luat în parte, mai poţi avea şi surprize.

Aş menţiona interviul europarlamentarului Renate Weber, din „Kamikaze”. Doamna Weber se opune de ani de zile proiectului. „Pentru că felul în care este gândit proiectul presupune, după cum spun chiar cei de la RMGC, folosirea, zilnic, a douăzeci de tone de explozibil.”. Zilnic !!!

Dumneaei mai spune „Un studiu al Academiei Române ne arată care pot fi de fapt consecinţele acestor explozii repetate, într-o cantitate atât de mare şi pe o suprafaţă atât de mare. În subteran se pot produce dislocări catastrofale. Este într-un studiu al Academiei, făcut de cercetători geologi, nu sunt vorbe goale. Nu întâmplător domnul Haiduc, preşedintele Academiei Române, s-a opus constant acestui proiect. Îi aud pe unii spunând superficial : „A, dar ce, se mai foloseşte procedeul acesta de cianurare. Deci nu e o problemă.”. Ce nu se spune este uriaşa diferenţă, ca mărime, dintre celelalte proiecte din lume şi Roşia Montană. Acesta este imens, e de sute de ori mai mare decât alte zone din lume în care se foloseşte procedeul cianurării. Cum să compar România cu Finlanda, când în proiectul finlandez discutăm de suprafeţe cu mult mai mici ?”.

Menţionez că directorul general al Institutului Geologic al României, domnul Ştefan Marincea (cercetător recunoscut în toată Europa), a lăsat de înţeles că s-au făcut presiuni din partea RMGC asupra domniei sale şi asupra colegilor dumnealui. Chiar şi doamna Ecaterina Andronescu, din PSD, a spus că a fost contactată de RMGC şi nu le-a răspuns, fiindcă s-a simţit jignită că ei îşi închipuie că o pot cumpăra.

Apropo de IGR : http://www.realitatea.net/institutul-geologic-al-romaniei-exploatarea-de-la-rosia-montana-nu-intruneste-conditiile-de-mediu_1268384.html

Uniţi, salvăm Roşia Montană ! Doamne ajută !  

Salvaţi Roşia Montană !

Zilele acestea au fost nişte proteste foarte importante, iar ele vor continua. Nu am putut decât să mă bucur să văd atâţia tineri ieşind pentru a protesta în contra proiectului mizerabil de lege prin care RMGC ar ajunge mai Stat decât Statul. Nu pot decât să mă împotrivesc unui proiect de exploatare cu cianură la Roşia Montană (sau în orice altă parte) atâta timp cât nu există garanţia deplină că ecologizarea o va face respectiva companie şi nu tot Statul român, că atunci vom da mai mulţi bani decât ne dă „generoasa” companie din ăia 6%. Nu pot decât să mă împotrivesc unei companii care vrea să aibă drept de expropriere după bunul plac, care vrea să calce în picioare proprietatea privată (capitalismul e bun numai ca să ne bălăcim în profit, nu ca respect faţă de proprietatea altuia sau faţă de legile unei ţări…) şi care nu dă niciun gram de aur pe moştenirea istorică deosebită de la Alburnus Maior. A, iar metalele rare se duc toate la ei, la cine face exploatarea, noi nu primim nimic. 

Nu mai zic că o zonă cu aşa bogată istorie şi aşa impresionantă geografie ar putea foarte bine să trăiască din turism, aşa cum o fac cei dintr-o localitate la 30 de kilometri depărtare, în care e permis prin lege să ai activităţi şi în alte domenii decât mineritul. Da, la Roşia Montană în prezent e ilegal să nu fii miner ! Sau profitor de pe urma minerilor. Roşia Montană trebuie să fie în UNESCO, nu să ajungă groapa de cianură a Europei.

Protestele vor continua, pentru că tinerii netâmpiţi de comunism (nu că cei mai în vârstă ar fi toţi tâmpiţi, evident), cărora nu le-a intrat frica de bastoane sau de gura turnătorului de la colţ în sânge şi care nu înţeleg de ce puii FSNului trebuie să le distrugă viaţa şi ţara, tinerii (şi nu numai ei) vor continua să susţină această cauză pentru care merită să lupţi şi pentru care e nevoie să lupţi, căci e vorba de principiile tale – şi, după caz, de dragoste de Dumnezeu şi neam – versus şpăgile barosane primite la nivel înalt pentru susţinerea acestui proiect infect.

Trebuie să continuăm lupta şi să vorbim şi să scriem acolo unde ni se dă o şansă, dacă nu în presa „mainstream” (deşi am văzut comentarii împotriva proiectului şi acolo, din partea lui Silviu Mănăstire sau a lui Mircea Marian, de exemplu), atunci pe saiturile pentru care s-a murit în Revoluţia de la 1989 (chiar dacă Revoluţia nu a reuşit doar prin eforturile oamenilor sinceri) să le avem. Îmi amintesc de o caricatură cu doi oameni la un colţ de stradă, unul zice „Mor de plictiseală”, iar în spatele lor e o cruce şi deasupra scrie „Aici s-a murit pentru libertate”. Ei bine, e cazul să lăsăm plictiseala şi să arătăm că suntem oameni şi lăuntric, nu doar în exterior. Nu putem să ne lăsăm ţara să fie distrusă. În special cei care eram copii în anii ’90 şi n-am putut să facem nimic împotriva trădării de ţară de pe vremea tranziţiei, dar şi ceilalţi oameni cinstiţi şi cu mintea şi sufletul nemutilate trebuie să luptăm pentru această cauză unificatoare şi pentru celelalte cauze importante, menite să ne trezească, pentru a dovedi că suntem în continuare popor. Dumnezeu să ne ajute ! 

Dumnezeu să-l odihnească pe părintele Justin Pârvu !

Cu întârziere, dar scriu şi eu câteva rânduri după ce marele duhovnic şi iubitor de neam, Justin Pârvu a trecut la Domnul. Am fost o singură dată la Petru Vodă, a fost o slujbă pentru martirii din temniţele comuniste şi a slujit părintele Amfilohie de la Diaconeşti. Mai târziu în acea zi, am aflat că părintele era sau urma să vină la mănăstirea de maici de acolo, dar erau deja vreo şaptezeci de persoane înaintea noastră (eram un grup relativ numeros) şi nu am mai stat să aşteptăm, spre ruşinea noastră. Oricum, arată interesul oamenilor pentru părintele Justin.
Pe saitul http://petruvoda.ro/ puteţi citi despre minunile săvârşite de părintele Justin, care a supravieţuit temniţelor comuniste. Tot pe saitul mănăstirii al cărei stareţ a fost puteţi citi mai multe lucruri legate de părintele Justin. Nu am apucat să îl văd personal şi mărturisesc că nu îl ştiu decât din cele câteva înregistrări pe care le-am văzut cu părintele, în care se vedea nu doar trăirea Ortodoxiei, ci şi grija deosebită pentru starea actuală în care se găseşte poporul român şi pentru viitorul lui, pentru atâţia tineri care nu mai au busola duhovnicească şi, prin urmare, nici valorică, pe care o aveau tinerii din alte perioade ale istoriei poporului român. Totuşi, poporul român e acelaşi, potenţialul lui este acelaşi şi fiecare dintre noi suntem responsabili pentru ce facem şi pentru cum îi influenţăm pe compatrioţii noştri şi pe semenii noştri în general.
Dumnezeu să ne ajute pe toţi şi să îl odihnească pe părintele Justin - de fapt, dacă prin rugăciunile lui s-au făcut minuni, înseamnă că ne vom ruga la părintele ca la un sfânt - şi să ne miluiască şi în viitor cu asemenea oameni !

Conştiinţa originii romane şi a unităţii de neam la români. "Suntem români şi punctum !"

Vă prezint câteva fragmente din minunata carte de istorie "Conştiinţa naţională a românilor moldoveni", scrisă de regretatul Gheorghe Ghimpu. Motto-ul cărţii este citatul "Suntem români şi punctum !", din marele scriitor şi patriot român Mihai Eminescu, care a trecut la Domnul pe 15 iunie 1889. Citatele pe care le redau aici sunt despre cum românii din cele trei principate istorice se numeau pe sine "români" şi pe limba lor "româneşte", conştienţi şi mândri fiind de originea lor romană. Cultura romană a fost atât de importantă şi, până la venirea slavilor, dominantă în toată regiunea noastră a Europei, încât nu e de mirare că românii au păstrat numele marilor lor străbuni. Romanizarea a fost mai uşoară în Dacia tocmai fiindcă dacii erau la un nivel bun de civilizaţie şi cultură, ea a mers mai greu sau deloc la popoare aflate într-un stadiu mai puţin bun. După cum spune marele nostru Eminescu, al cărui bust a fost vandalizat ieri în localitatea Hilboca din Bucovina de nord, încă ruptă de patria mamă :

,, Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii: Roma. Era un popor nobil acela a cărui cadere te împle de lacrimi, iar nu de dispreţ şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată.”

Iată câteva citate, întâi din Grigore Ureche şi apoi din surse străine :

Grigore Ureche spune în Letopiseţul Ţării Moldovei că „în Ţara Ardealului nu lăcuiescu numai unguri, ce şi saşi peste samă de mulţi şi români peste tot locul, de mai multu-i ţara lăţită de români decâtu de unguri”, că românii din Ţara Ungurească, Ardeal şi Maramureş „de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”. (...)

Reluând tradiţiile compatriotului său Jan Dlugosz, istoricul umanist polon Stanislav Orzechowski (1513-1566) în Analele sale despre regele polon Sigismund, scrise în 1554, nu numai că reafirmă originea romanică a moldovenilor, ci merge cu mult mai departe.

El susţine că moldovenii „se cheamă pe limba lor români”. Istoricul umanist menţionează: „Ei (adică moldovenii, pentru că el vorbea despre moldoveni – nota lui D. Cantemir) erau născuţi din italieni şi romani şi se cheamă pe limba lor români (subl. n.) de la romani, iar pe a noastră – valahi de la italieni. Căci pentru poloni Wloszi este acelaşi lucru ca pentru latini Itali. Aceştia nu se deosebesc prea mult prin firea şi obiceiurile lor de felul de viaţă din Italia şi sunt oameni aprigi şi de o mare bărbăţie; şi nu se află vreun alt neam care, deşi are hotare mai strâmte, să facă faţă, întru slava războiului şi străşniciei, mai multor duşmani învecinaţi, împotriva cărora fie că merge mereu cu război, fie că se păzeşte de cel cu care este lovit”.

Secretarul polonez al reginei Isabella, Petru Porembsky, recunoştea la începutul anului 1524 că românii din Transilvania „au aceeaşi limbă” cu Petru Rareş, domnitorul Moldovei, adică cu moldovenii.

În 1574 Transilvania a fost vizitată de călătorul francez Pierre Lescalopier (după 1550 şi după 1597), care aparţinea uneia dintre familiile de magistraţi ai Parlamentului din Paris, era jurist, cu spirit umanist. Interesându-se de trecutul roman al poporului român, inclusive de partea lui din Moldova, care pentru P. Lescalopier e o „Walachie", el a constatat că „românii (şi din Moldova, şi din Valahia – n. n.) se consideră adevăraţi urmaşi ai romanilor, iar limba lor o numesc „românească” („romanechte”).

Menţionăm că turcii, având Ţările Române – Moldova şi Muntenia – în suzeranitatea lor, erau conştienţi de comunitatea etnică şi lingvistică a locuitorilor acestor provincii. Mai mult, ei cunoşteau şi numele etnic al românilor, anume pe cel de români. Dovada în acest sens ne servesc spusele sultanului Mehmed al II-lea către fiul său Baiazid al II-lea. Tatăl îi spunea fiului: „Atâta vreme cât Chilia şi Cetatea Albă le ţin şi le stăpânesc românii (românii moldoveni – n. n.), iar ungurii – Belgradul sârbesc –, noi nu vom putea avea nici o biruinţă”.

Ioan Kemény (1607-1662), una din marile figuri ale Transilvaniei, tălmaci, cunoscător al limbii române, scrie în Călătorii în Ţara Românească şi Moldova că principele (Gh. Rákóczy I – n. n.) „a trimis cu mine în Moldova şi pe Acatiu Barcsai... Ne-a încredinţat să ducem acestuia (Vasile Lupu - n. n.) noi înşine două scrisori în latineşte şi româneşte”, totodată Kemény recunoaşte că, fiind în 1648 la Vasile Lupu, a trebuit să vorbească cu acesta „cât ştiam româneşte”.

Iezuitul maghiar Martin Szentivanyi (1633-1705), despre care se ştie că avea o atitudine subiectivă faţă de românii transilvăneni, e nevoit totuşi să recunoască romanitatea românilor din Ţara Românească şi din Moldova, care, afirma el, „au trăit cândva într-o singură „Valachie”, împărţită mai târziu în două principate”. La acelaşi Martin Szentivanyi găsim că valahii din Moldova şi Ţara Românească, considerându-se ei înşişi de spiţă romană, susţin că „şi noi suntem români” şi „noi suntem de sânge roman”. Cităm: „Valachos, qui Moldaviam et Transalpinam incolunt, seipsos pro Romanorum progenie tenere, dicunt enim communi modo loquendi: Sie noi sentem Rumeni; etiam nos sumus Romani. Item: Noi sentem di sange Rumena; Nos sumus de sanguine Romano”. În aceeaşi lucrare autorul îi prezintă pe valahi ca făcând parte dintr-o formaţiune etnică unitară: „Valachi in partibus Superioris Hungariae, in Transylvania, Moldavia, et Valachia utuntur corrupto Ideomate Latino”.

Pentru istoricul sas Iohann Tröster (mort în 1670) moldovenii „sind Wallachcn, der Romischen Colonien Übrige, nennen sich Romunos...”. În acelaşi timp Tröster consideră că „cealaltă ţară românească” este Moldova, iar populaţia Moldovei este una şi aceeaşi cu cea din Ţara Românească (subl. n.).

Pentru a demonstra romanitatea românilor şi a limbii lor, Tröster, după A. Armbruster, apelează la rezultatele analizei obiceiurilor, îndeletnicirilor, moravurilor, dansurilor, limbii, credinţei, vitejiei şi îmbrăcămintei românilor, invocate toate ca dovezi grăitoare ale originii lor romane. Iar pentru a demonstra latinitatea limbii române, Tröster, asemenea maghiarului Martin Szentivanyi, citează cuvinte şi expresii româneşti în latină şi le compară cu aceleaşi cuvinte şi expresii în româneşte. Bunăoară: „Assa greschte Rumunyi” (= aşa grăiesc românii); „En mai mult zara nu sent Rumunyi” (= în nici o altă ţară nu sunt români).

Interesante informaţii despre români ne oferă istoricul Ioan Lucius (Lučić, 1604—1679) în cronica sa De regno Dalmatiae et Croatiae, editată la Amsterdam în 1666. Într-o retrospectivă asupra istoriei valahilor (românilor), Lucius susţine ipoteza că denumirea de „vlah” este dată românilor de bulgari, după care acest nume a fost răspândit de către slavi asupra românilor, latinilor şi italienilor, fapt prin care, după Armbruster, se şi afirmă originea etnică romană a românilor. Lucius susţine că valahii îşi zic români („Rumenos”). Cităm: „Valachi autem hodierni quicunque lingua Valacha loguuntur seipsos non dicunt Vlachos aut Valachos sed Rumenos et a Romanis ortos gloriantur, Romanaque lengua loqui profilentur ...”. A. Armbruster conchide că acest pasaj „atestă faptul că românii nu s-au numit niciodată altfel decât români”.

Pentru a demonstra latinitatea limbii române, Lucius reproduce şi el un şir de expresii în valahă (română), comparându-le cu traducerea lor în latină. Bunăoară, în valahă: Bine venit domnata, şi în latină: Bene veniat dominatio tua; sau Romaneste - Romane; sau Su noi sentem Rumeni – Etiam nos sumus Romani; sau Noi sentem di sange Rumanae – Nos sumus de sanguine Romano; sau Rumi tot sventia acolo – Romae omnia sancta ibi; sau Rumen Munean – Romanus montanus; sau Stis Romane – Scis Romane.

Hristos S-a înălţat !

Hristos S-a înălţat ! Iată-ne ajunşi la patruzeci de zile de la Sfintele Paşti, la momentul Înălţării Domnului. Mântuitorul le-a explicat apostolilor necesitatea morţii şi Învierii sale, anticipând şi că tot ce era menit să se întâmple urma să se întâmple şi pentru ca Duhul Sfânt să se pogoare apoi, precum ne este arătat în capitolul 16 din Evanghelia după Ioan :

7. Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.
8. Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată.
9. De păcat, pentru că ei nu cred în Mine;
10. De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea;
11. Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat.
12. Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi.
13. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti.
14. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti.
15. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă.
De aceea, după ce au fost martorii Învierii, apostolii au fost bucuroşi la Înălţare şi apoi erau în fiecare zi în templu, lăudând şi binecuvântând pe Domnul.
Necesitatea pogorârii Duhului Sfânt stă în necesitatea vitală pentru mântuire a restabilirii relaţiei corecte cu Dumnezeu, pierdută de Adam în Eden. De aceea, e atât de important să mergem la biserică şi să participăm la Sfintele Taine, căci atunci Hristos e în mijlocul credincioşilor şi se pogoară Duhul Sfânt. Şi rugăciunile în biserică sunt mai puternice decât cele individuale, deşi trebuie să ne ţinem şi de acestea, spre folosul nostru duhovnicesc. Noi suntem cei care avem nevoie să ne rugăm, noi avem nevoie să ne smerim şi să înţelegem că în Dumnezeu "trăim şi ne mişcăm şi suntem", după cum spune sfântul apostol Pavel în Faptele apostolilor (cap. 17). Hristos este capul Bisericii şi Ea este trupul Său, precum ne este amintit în capitolul 1 din Epistola către Coloseni (şi în alte locuri ale Noului Testament) :

12. Mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină. 
13. El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale, 
14. Întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor; 
15. Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. 
16. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. 
17. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. 
18. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. 
19. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. 
Înălţarea Domnului e şi Ziua Eroilor care au luptat de-a lungul secolelor pentru apărarea dreptei credinţe şi a neamului românesc. Au luptat pentru cei din timpul lor şi pentru cei din viitor, adică pentru noi, precum şi noi ar trebui să facem tot ce putem, conform cu darurile date fiecăruia de Dumnezeu, pentru românii din prezent şi din viitor şi să Îi dăm slavă lui Dumnezeu. Despre Înălţarea Domnului, care e şi Ziua Eroilor, puteţi citi aici :
http://www.crestinortodox.ro/inaltarea-domnului/inaltarea-domnului-119130.html

"Valahi" e un nume dat de străini românilor

"Valahi" (sau "vlahi") este un nume dat de popoare străine, întâi germanice, de la care au preluat şi slavii termenul (şi apoi şi alte popoare), românilor. El se referă la un nume dat unei populaţii romanice.
Profesorul universitar de filozofie Kelley L. Ross explică în "Conexiunea vlahă şi mai multe reflecţii privind istoria romană", articol disponibil în engleză aici :
http://www.friesian.com/decdenc2.htm
că "În sine, "valah" e un cuvânt interesant. Se pare că e un cuvânt derivat de la cuvântul germanic "welsch", din limba germană şi "Welsh" din engleză, amândouă cuvintele însemnând "roman", fie că vorbim de romani vorbitori de limbă latină sau de limbă celtică. Cuvântul "vlah" este slav (are această formă în cehă) şi poate să însemne fie italian, fie român, deşi acelaşi cuvânt, cu desinenţele respective, apare în latina medievală ca "blachi" şi în greacă medievală ca "blakhoi", pronunţat "vlakhi" - şi apare doar când se referă la vorbitori de limbă romanică din Balcani. Apare de asemenea în poloneză ca "wloch", în ungară ca "olasz", în rusă ca "volokh", în yiddish ca "walach" şi în alte forme. (cf. "Vlach," Un dicţionar de nume de familie, Patrick Hanks şi Flavia Hodges [Oxford University Press, 1988], p. 558). "Valah" de asemenea apare în numele dat primului principat românesc, Valahia. Prin urmare, ne putem imagina că acest cuvânt a rămas în Balcani de la triburile germanice care au locuit în Estul Europei şi în Balcani.".
În cartea "Conştiinţa naţională a românilor moldoveni", marele patriot român Gheorghe Ghimpu arată că "valah" ca nume de popor sau "Valahia" ca nume de ţară erau nume date de străini românilor, care s-au numit întotdeauna pe sine cu un nume derivat din "romanus". Cartea e disponibilă aici :
http://spiritromanesc.org/vechi/files/Constiinta_Nationala_a_Romanilor_Moldoveni_Gheorghe_Ghimpu.pdf

"Numele sub care apare poporul român în izvoarele medievale, susţine istoricul român de

origine sasă Adolf Armbruster, este cel de valah. Prima menţiune documentară a românilor a fost prin „etniconul medieval de valachus" (a doua jumătate a sec. al X-lea) şi se referă la populaţia valahă (românească) din sudul Dunării. După Dinu C. Giurescu, „prima ştire sigură despre vlahi este consemnată de cronicarul bizantin Georgios Kedrenos” în 976.

În nordul Dunării valahii (românii) sunt găsiţi de către unguri încă la venirea acestora de la răsărit (sfârşitul secolului al IX-lea). Notarul regelui ungur Bela, un anonim (Anonymus) menţiona în Gesta Hungarorum că ungurii au găsit o populaţie numeroasă din mai multe neamuri, printre care şi valahii (românii) ca păstori ai romanilor [„...terram (Pánnoniae) habitarent Sclaui, Bulgarii et Blachii ac pastores Romanorum (subl. n.)”]. Adolf Armbruster susţine că primul care i-a identificat pe români (valahi) în Pannonia a fost cronicarul rus Nestor (mort în 1112).

„Aşa şi neamul acesta, de carele scriem, al ţărilor acestora, numele vechiu şi mai direptu,

scrie moldoveanul Miron Costin, ieaste rumân, adică râmlean, de la Roma”.

După umanistul sas Iohannes Lebel (cca 1490-1566), valahii nu-şi zic decât „romuini”, iar limba lor nu este alta decât „limba română”. (...)

Că domnitorii Moldovei, semnând scrisorile, uricele, hrisoavele şi alte documente, scrise în limba maternă, erau conştienţi de faptul că ea e anume cea românească, ne-o demonstrează hrisovul lui Grigore Ghica din 25 decembrie 1748. El a domnit în Moldova în patru rânduri (1726-1733; 1735-1739; 1739-1741; 1747-1748). Prin acest hrisov domnitorul pune la cale problema şcolilor din Moldova. Aceste şcoli, conform hrisovului, sunt româneşti, şi nu moldoveneşti, iar limba predată în ele este română („la românie”,

„cu România”), şi nu moldovenească. După ce domnitorul se pronunţă în hrisov asupra deschiderii şcolilor în Iaşi, el dispune şi asupra deschiderii de şcoli încă în trei episcopii. (...)

Dar termenul „român" cu semnificaţia etnico-unitară apare pentru prima dată în scris încă la 13 martie 1489, într-un act al cancelariei lui Ştefan cel Mare (adică la moldoveni). Actul delimitează moşia ce-i aparţine lui „Bodea Rumânul” de cea care-i aparţine lui „Bodea Sârbul” (subl. n.). Evident, calificativul Rumânul are aici o semnificaţie etnică, poartă în sine aspectul, sensul etnic al noţiunii de român. El a permis funcţionarilor

cancelariei lui Ştefan cel Mare să-l deosebească pe Bodea Rumânul de Bodea Sârbul prin indicarea originii lor etnice. (...)

Termenul „român” cu sens etnic apare în Moldova şi în continuare. Aşa, „în 1588, remarcă E. Stănescu, un orăşean moldovean semna o chitanţă între diferite nume de străini cu numele de Nicolae Românul (subl. n.)”. În aceeaşi perioadă, între anii 1593 şi 1597, primarii or. Suceava, adică moldovenii, cer printr-o scrisoare lui Johannes Budaker şi lui Urban Weidner din Bistriţa (Transilvania) să elibereze nişte oameni reţinuţi acolo, folosind pentru moldoveni expresia „birăul cel rumânesc” şi numindu-i pe transilvăneni, pe ardeleni „oameni şi fraţi ai noştri”. (...)

Şi moldovenii botoşăneni ne spun că nici ei nu se considerau în sec. al XVII-lea altfel decât români. La 5 august 1670 ei compun o scrisoare asemănătoare cu cea a românilor moldoveni din Suceava, în care alături de etnonimul „armean” figurează şi etnonimul „român”. „Adecă, scriu ei, noi, târgoveţii rumâni şi armeni de târg de Botoşeni, mărturisim noi cu această scrisoare a noastră ... ”.

Deci, după cum a spus cronicarul Miron Costin,

„Aşa şi neamul acesta, de care scriem, a ţărilor acestora numele drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma. [...]. Iară streinii şi ţerile împrejur le-au pus acest nume vlah, de pe vloh, cum s-au mai pomenit. Vallios, valashos, olah, voloşin, tot de streini sunt puse aceste nume, de pre Italia, cărora zic vloh ...” (...)

Românii înşişi nu şi-au spus nicicând vlahi (valahi, volohi), cu excepţia cazurilor când cărturarii scriau diferite acte, documente, scrisori etc., destinate străinilor, în limbile germană, latină sau slavonă. Ultima era limba oficială a bisericii, administraţiei şi diplomaţiei. În aceste cazuri românii, inclusiv cei moldoveni, foloseau etnonimul „valah (voloh, vlah)” şi derivatele acestuia - „Vlahia (Valahia)”, „limba valahă” etc. Ţara locuită

de vlahi (valahi, volohi), adică de români, a fost numită de străini Vlahia (Valahia), iar limba lor - limba vlahă (valahă). Numele geografic „Vlahia (Valahia - Blachia)” este echivalentul numelui geografic „România”. Termenul „Valahia” cu sens de Ţară Românească, în care era domn Mircea cel Bătrân, se întâlneşte şi în Cancelaria acestuia, numai că în documentele întocmite în limba latină. Se întâlneşte el şi în Cancelaria lui

Ştefan cel Mare, mai ales în expresii de limbi străine, în majoritatea cazurilor - latină: „per Maiorem Valachiam”, „in Magna Valachia”, „Maior Valachia”, „per eandem Valachiam”.

Calificativele de pe lângă termenul „Valahia” sunt folosite, conform opiniei lui E. Stănescu, din necesitatea „delimitării deosebitoare”, ceea ce înseamnă, spune el, că „străinii, ca şi autohtonii, ştiau foarte bine că în spaţiul carpato-dunărean aceasta (Muntenia - n. n.) nu era singura Valahie”.

 

"Poeţi după gratii"

Există o antologie foarte bună, legată de poezia de detenţie. E vorba de "Poeţi după gratii", apărută la editura  mănăstirii Petru Vodă, unde e şi părintele Iustin Pârvu, mare duhovnic şi patriot român, care a supravieţuit anilor de închisoare politică. Să ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea lui !
Cartea, apărută în 2010, are peste 600 de pagini şi cuprinde mulţi poeţi, din toate zonele ţării. De altfel, basarabeanul Andrei Ciurunga, unul dintre poeţii din antologie, are o poezie "Aici e toată ţara", care face referire tocmai la acest aspect al închisorilor comuniste, în care români din toate colţurile ţării au suferit împreună, s-au rugat împreună, s-au bucurat întru Duhul Sfânt împreună.
Atitudinea poeţilor din antologie faţă de poporul în mijlocul căruia s-au născut şi din a cărui înţelepciune milenară s-au hrănit şi pentru binele căruia s-au jertfit este arătată în poezia "Rugă", de Fronea Bădulescu :

"Deschide, Doamne, poarta minţii mele
Cât să cuprind tot ce e necuprins.
Dă-mi flacăra din focul Tău nestins
Să urc mai sus de cer, mai sus de stele.

Îngăduie ca sufletul meu prins
Din când în când de pasiuni rebele
Să fie dezlegat de orice rele
Şi-aprinde iar lumina-n ochiu-mi stins,

Cuminecând fiinţa mea firavă
Cu-n singur strop din necuprinsa-Ţi slavă.
Purificat altfel, Te rog, Părinte,
Ascultă-mi cea din urmă rugăminte :

SPRE NEAMUL MEU ÎNTOARCE, DOAMNE, FAŢA,
Şi ia-mi, ca preţ al rugii mele, viaţa."

Câtă smerenie, văzând limitele minţii umane şi dorind deschiderea spre tainele care susţin lumea, cât foc duhovnicesc mistuitor, atât de departe de căldicelele noastre bâiguiri din puţinele rugăciuni pe care ne deranjăm să le spunem. După atâta suferinţă în condiţiile inumane ale închisorii, doreşte ca Dumnezeu să-l miluiască cu un singur strop "din necuprinsa-I slavă", care ar fi de ajuns să îi lumineze întreaga fiinţă. Apoi, o rugăminte înălţată lui Dumnezeu să Îşi întoarcă Faţa către poporul român, preţul pe care poetul e dispus să îl plătească fiind însăşi viaţa sa. Ce contrast faţă de acea atitudine de băşcălie sterilă, de viziune superficială, de indiferenţă snoabă, faţă de acea atitudine de care ne lovim atât de des, pentru că unii nu înţeleg ce datorii au faţă de poporul lor, fiindcă nu înţeleg poporul român, spiritul românesc, prin care am dăinuit frumos în faţa tuturor adversităţilor, prin care am contribuit cu floarea noastră unică la buchetul omenirii, prin care de atâtea ori ne-am apărat fiinţa de popor creştin prin apărarea limbii noastre, moştenirii noastre, temeliei pe care am fost zidiţi, iar acea temelie este Hristos.
Unii greşesc din nepăsarea inculturii, alţii din snobismul unei culturi lipsite de Dumnezeu, lipsite de sensul ultim al existenţei omului, lipsite de smerenia şi iubirea fără de care suntem doar praf şi cenuşă, oricât de importanţi ne-am crede şi ne-am da, nemulţumindu-I lui Dumnezeu pentru darurile sale.
Astfel în poezia "Medicul de la camera de tortură", Nicolae Călinescu ne spune :

"Azi
Nu mai moare nimeni în camera de tortură.
Medicul e un expert de seamă
Ştie pragul
Unde îngenunche eroii,
Unde se leapădă de credinţă sfinţii
Şi unde
Nimeni, absolut nimeni
Nu mai suportă povara vieţii.
Calculează şi prescrie
Şi veghează
Să nu sucombe cobaiul.
Aici, oricine ai fi,
Deschide gura şi vorbeşte !
Eşti zdrenţuit în umilinţă
Şi constaţi
Că nu eşti supraom.
Medicul de la camera de tortură
Este un intelectual fin.
În astă seară a suspendat programul de rutină;
merge la un concert
cu muzică
de Bach."

Iată, raţiunea umană lipsită de Dumnezeu unde duce. De altfel, Adorno a criticat raţionalismul iluminist pentru că a stat la baza perceperii omului ca obiect şi distrugerii lui în numele eficienţei, aşa cum făceau naziştii în lagărele lor, care erau menite să funcţioneze ca fabrici eficiente, chiar dacă asta însemna moartea acelora din societate pe care cei de la putere îi considerau inutili. Mai mult, raţiunea este doar unul dintre elementele inteligenţei umane, care mai are şi imaginaţia şi intuiţiile intelectuale, iar acel "nous" de care vorbeşte Platon se referă la inteligenţa cu toate elementele ei. De altfel, raţiune are orice om, cu categoriile ei, deci oamenii care se deosebesc prin inteligenţă şi talent de majoritatea oamenilor nu prin raţiune se deosebesc.
Mai mult, fără revelaţia hristică, nici cel mai inteligent om nu poate înţelege multe lucruri şi până la urmă se pierde în iadul însingurării, al lacului de gheaţă în care îl duce mintea omenească ruptă de iluminarea dumnezeiască şi de înţelegerea tainei din fiecare persoană. Rătăcirile geniilor care nu au fost ortodocşi practicanţi, precum invenţii dăunătoare sau sprijinirea unor partide extremiste sau alunecarea în patimi precum beţia sunt cauzate tot de lipsa de sens a lumii fără Dumnezeu şi de nimicul pe care îl găsim în noi atunci când nu Îi dăm de mâncare, când nu Îi dăm să bea lui Hristos care este în noi, atunci când întinăm chipul lui Dumnezeu din noi, când pierdem asemănarea cu El fiindcă nu am împreună-lucrat cu Dumnezeu virtuţile. Dacă am fi făcut-o, ne-am fi valorificat deplin şi potenţialul intelectual şi pe cel moral, precum au făcut-o părintele Seraphim Rose sau părintele Arsenie Boca.
Tortura fizică şi psihică la care au fost supuşi cei întemniţaţi i-a dus pe cei smeriţi şi trăitori la simţirea mai aproape a lui Dumnezeu, la înţelegerea mai adâncă a tainii morţii şi învierii lui Hristos, aşa cum arată Radu Gyr în "As-noapte, Iisus...". De curând, s-au descoperit sfintele moaşte ale lui Radu Gyr şi ale soţiei sale.

"As-noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ !
Luna-a intrat după El în celulă
Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L spoia cu argint pe veşminte,
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de subt pătura sură :
- Doamne, de unde vii ? Din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac...

A stat lângă mine pe rogojină :
- Pune-Mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea urme de răni şi rugină,
parcă purtase lanţuri, cândva...

Oftând, Şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână,
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână
şi am dormit o mie de ani...

Când m-am trezit din grozava genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri...

Am întins braţele. Nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul. Niciun răspuns.
Doar razele reci ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au împuns.

- Unde eşti, Doamne ? - am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit, şi pe mâinile mele
am găsit urmele cuielor Lui..."

"Ioan, copilul meu, care m-a iubit mereu"

Într-o zi de 1 iunie (1946) a trecut la Domnul mareşalul Ion Antonescu. Dintr-o familie de ofiţeri, el s-a făcut remarcat încă din primul război mondial, fiind apreciat şi de regele Ferdinand, Întregitorul. A preluat controlul în România într-un context oribil pentru ţara noastră, prinsă între interesele mârşave ale sovieticilor şi ale naziştilor şi, bineînţeles, "beneficiind" de indiferenţa ţărilor democratice din Vest. A ales ajutorul singurei ţări care, în mod ironic, ne-a promis recuperarea teritoriilor pierdute după Dictatul de la Viena din 1939 şi Ultimatumul sovietic din 1940.
Ion Antonescu şi-a iubit întotdeauna ţara şi poporul. Aceasta nu înseamnă că a luat mereu deciziile corecte. A făcut bine că a trecut Prutul, dar a făcut rău că a trecut şi Nistrul. Şi-a iubit poporul cu un devotament şi cu un respect faţă de moştenirea istorică precum nu vezi la oricine. Din păcate, nu a fost aşa de binevoitor faţă de toate popoarele. Dovezile istorice să vorbească despre atitudinea lui faţă de celelalte popoare, nu prejudecăţile, dovezile. Aşa cum alte personalităţi ale istoriei nu sunt linşate istoric, aşa şi Mareşalul are dreptul să nu fie linşat, de ajuns că a fost executat de sovietici. Fiecare persoană din istorie despre care se vorbeşte are dreptul să se spună despre ea ce a făcut şi ce n-a făcut şi în ce context a făcut ce a făcut.
A fost un militar strălucit, capabil şi de diplomaţie, cum o arată activitatea lui de dinaintea celui de-al doilea război mondial. S-a încrezut poate prea mult în calităţile lui de militar şi în conceptul de onoare militară. Cert e că a luptat pentru o ţară căreia îi fuseseră răpite nordul Transilvaniei, nordul Bucovinei, Basarabia şi sudul Dobrogei. Numai nordul Transilvaniei ne-a fost înapoiat după încheierea ostilităţilor. Inutil să mai menţionez că am căzut în proporţie de 90% sub sfera de influenţă sovietică. Bineînţeles, în Basarabia au fost deportări ale românilor şi mulţi au suferit de foame la începutul anilor de ocupaţie sovietică. Mareşalul Antonescu voia să se lupte cu sovieticii în continuare, dar nu a mai apucat. Oricum, a fost un context european şi mondial din care România nu avea decât de pierdut, orice ar fi făcut. Am pierdut multe vieţi omeneşti şi am pierdut pământ strămoşesc. Dar, vorba cântecului, "Nimenea n-a auzit plânsul nostru răstignit". În afară de Dumnezeu, desigur. Titlul acestei postări e din alt cântec, "Bocetul lui Ioan fără de mormânt"; contextul întreg e "Unde-i Ioan, copilul meu, care m-a iubit mereu, care nu s-a dus cu duşii, care s-a bătut cu ruşii...". Cu Armata sovietică, desigur, nu cu poporul rus în sine. Şi în prezent trebuie să facem o distincţie între Rusia politică şi Rusia culturală sau religioasă. Tot în acel cântec se spune "Ne-au scos morţii din morminte, ne-au distrus biserici sfinte şi apoi ne-au dat pe noi cu un secol înapoi"...
În continuare, câteva citate din mareşalul Antonescu. Pe cei care au ceva să îi reproşeze îi invit întâi să îşi iubească ţara cu căldura de care a dat el dovadă, reuşind să evite greşelile lui. Dumnezeu să-l odihnească !
Citatele sunt luate de aici : http://maresalionantonescu.blogspot.ro/2010/09/maresalul-ion-antonescu-erou-national.html

Prefer să mor în mocirlă într-o Românie Mare decât să mor în paradisul unei Românii mici.

Vreau ordine. Să se înţeleagă că noi suntem o armată civilizată, care aduce cu ea ordinea şi siguranţa, şi nu suntem hoarde barbare ce distrug şi pradă totul în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi prins furând sau comiţând crime în spatele frontului.

Armata este ultima carte pe care o joacă o Naţiune.

Fii om, fii drept şi recunoaşte că, pe deasupra ambiţiilor, intrigilor şi urilor, este Patria, este veşnicia neamului, şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată.

Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a Bisericii, lupta pentru vetrele şi hotarele româneşti de totdeauna. Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul! Zdrobiţi duşmanul de miazăzi şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării gloria străbună a Basarabiei şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre.

Viaţa popoarelor este o veşnică şi încordată luptă; o luptă pentru drepturi şi pentru dreptate, o luptă pentru afirmare şi înălţare.

Sunt mândru că am avut în viaţă drept far strălucitor şi călăuzitor Coloana de lauri a marelui Traian şi sublimul sacrificiu al Regelui Dac.

Biserica lui Cristos nu înseamnă numai ziduri, icoane, coruri, lumânări, clopote, slujbe. Ea este dragoste, jertfă, milostenie, trudă, curăţenie sufletească. Oriunde trăieşte un suflet curat, acolo este un altar al dumnezeirii.

Persoanele nu contează, contează doar ceea ce ele reprezintă.

Nicio furtună, nicio invazie, niciun cutremur, nicio ocupaţie, nicio lovitură, oricât de dureroasă, de nimicitoare, nu a putut să-i clintească pe românii din Dacia Traiană. Nimeni şi nimic nu ne va putea smulge din ea.

Ceea ce nu se bazează pe adevăr, nu poate dura. Toată istoria noastră oferă un spectacol unic: noi am păstrat intacte trăsăturile rasei latine. Acelaşi lucru se întâmplă şi în graiul nostru, care este unul şi acelaşi din Maramureşul azi cedat Ungariei şi până în Timoc. Nimeni nu a izbutit să ne clintească din loc timp de 2000 de ani, nimeni nu va reuşi să ne clintească nici peste un milion de ani... Noi ne-am aşezat primii pe aceste locuri şi vom pleca cei din urmă.

Limba, oglindă a spiritului

F.R. Leavis spunea că există o corespondenţă între capacitatea de a folosi limbajul şi capacitatea de a gândi şi a simţi, că o limbă sărăcită înseamnă un spirit sărăcit. Limbajul nu trebuie luat doar în sens academic, limbajul e capabil de a exprima analogii inedite sau a înălţa sufletul sau a exprima subtilităţi de gândire sau a exprima totalitatea stărilor sufleteşti, inclusiv pe cele mai elevate şi a introduce nuanţe edificatoare. El poate exprima sufletul curat al unui popor sau al unei persoane, poate exprima demnitate, poate îngemăna sensibilitatea cu expresivitatea, poate exprima interacţiunea omului cu mediul său, ajungându-se într-o limbă la exprimarea unor secole de experienţă şi unor valori pe care s-a construit un popor, prin care respiră şi dăinuie un popor.
Despre limba română, Nichita Stănescu a spus că e „dumnezeiesc de frumoasă”. Chiar şi Caragiale, care făcea o distincţie între românii de la sat şi cei de la oraş (chiar apărându-i pe ţărani în 1907, sau plasându-şi drama în mediu rural, în timp ce comediile sunt în mediu urban), sau care aprecia un român precum Eminescu, a spus (citat de Ion Rotaru în „O istorie a literaturii române”) : „În genere, românii sunt bravi şi sobri, răbdători şi cuminţi. Pricep uşor, sunt spirituali şi vorbesc o limbă foarte colorată şi elegantă”.
Mă opun celor care încearcă să stârpească geniul şi spiritualitatea limbii române, poporului român. Mă voi lupta, dacă mă va ajuta Dumnezeu, pentru tinerii care pot să nu ajungă superficiali, dacă cineva sau mai multe persoane fac eforturi în acest sens. Să nu uităm ce a spus Mântuitorul, că mai mult ne afectează ceea ce iese din gură decât ce mâncăm (deşi postul fiziologic are rostul lui, ca mijloc spre un scop spiritual), mai mult contează cuvintele, fiindcă ele reflectă ce avem în inimă. Unii pot încerca prin meşteşugire să pară mai buni decât sunt sau preocupaţi sau afectaţi de o anumită temă, dar cititorul sau ascultătorul atent va percepe că undeva, ceva scârţâie. Dar în „Mioriţa” sau în „Meşterul Manole”, de exemplu, nu scârţâie nimic, precum nu scârţâie în poeziile patriotice ale lui Eminescu sau Goga, sau în poeziile lui Vieru. Avem multe opere populare şi culte care arată spiritul românesc, avem români adevăraţi pe care îi putem asculta vorbind. După cum spune poezia (cu o explicaţie pentru sovietofili), "Eu nu mă las de limba noastră, de limba noastră cea română !". 

Hristos a înviat !

Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând ! Mă bucur că la biserica din parohia de care aparţin au fost atâţia oameni să ia lumină, mă bucur că sunt atâţia români care au participat la taina Învierii. Trăim vremuri grele, în care se folosesc mijloace subtile de a îl menţine pe om numai într-o dimensiune orizontală a existenţei, trăim vremurile ispitelor din ce în ce mai perfecţionate. Din cauza ispitelor pe care mulţi nu suntem încă pregătiţi duhovniceşte să le respingem, se petrec multe nelegiuiri şi observarea răspândirii acestora poate duce la răcirea iubirii, precum suntem avertizaţi în Noul Testament.
Acesta este pericolul, să ni se răcească iubirea, poate chiar până la dispariţie, dar asta se poate întâmpla doar dacă nu avem inimile suficient de sus, dacă nu avem ochii aţintiţi suficient de mult înspre Izvorul Vieţii, dacă ne concentrăm pe păcatele altora în loc să ne nevoim şi să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute în ce priveşte păcatele noastre. Noi ar trebui să trăim ca să ne ajutăm aproapele, să îl iubim, nu să îl judecăm; să judecăm păcatul, dar nu pe păcătos. Să înţelegem că avem bârna în ochiul nostru şi să ne rugăm să primim harul lui Dumnezeu, pentru binele nostru şi pentru binele aproapelui nostru, pe care noi nu îl putem ajuta să se schimbe în bine cât timp nu avem inima curată.
Trăim la cote alarmante ale trufiei, în loc să Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru viaţă şi pentru darurile pe care ni le-a dat, pentru ajutorul pe care îl dă eforturilor noastre, eforturi care ar fi în zadar fără ajutorul Lui. Ne pierdem în lucruri meschine sau în speculaţii, nedându-ne seama că ne veştejim sufleteşte. Dar nu câştigăm nimic dacă ne pierdem sufletul, nu avem nimic mai de preţ decât sufletul nostru şi veşnicia lui, pe care trebuie să ne rugăm că o vom trăi în lumina lui Dumnezeu, nu în întunericul micimii noastre. Hristos a înviat din morţi, trebuie să înviem şi noi, trebuie să înţelegem că "voia mea este iadul" şi că trebuie să ajungem ca voia noastră să coincidă cu voia lui Dumnezeu, izvorul a tot binele. Dumnezeu să ne ajute pe toţi !

A fi român cu demnitate

Din păcate pentru mine, mi-a fost dat să trăiesc într-o perioadă foarte proastă pentru poporul român, în ceea ce priveşte respectul de sine. Mă refer că trăiesc într-o perioadă în care pare că oricine poate spune orice despre poporul român, fără să se gândească vreo clipă că nu are dreptate, sau că jigneşte oameni nevinovaţi. 
Acest eseu este practic o critică la adresa acelor români care insultă şi batjocoresc poporul român, fără să facă diferenţe între oameni, fără să iubească, fără să îşi dorească de fapt să construiască ceva. 
Mai mult, astfel de oameni nu văd legătura dintre românii de azi şi românii din trecut, ceea ce e complet greşit din partea lor. Îmi pare rău că unii nu ştiu istorie, că nu ştiu că poporul român s-a format în mod organic, din oameni trăind în provincii romanizate, că etnogeneza sa l-a destinat să trăiască într-un pământ care a fost supus invaziilor popoarelor migratoare şi distrugătoare timp de sute de ani, iar apoi să fie înconjurat de diverse imperii sau state formate pornind de la elite militare care au asimilat populaţiile din pământurile în care au ajuns. 
Îmi pare rău că unii uită luptele şi succesele împotriva Ungariei, Poloniei, glorioasele victorii împotriva Imperiului Otoman, mulţumită celor mai mari comandanţi militari din vremea lor, Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Mai mult, se uită toate faptele domnitorilor noştri pentru apărarea credinţei ortodoxe în principatele lor şi peste hotare. 
De la Neagoe Basarab, care prin învăţăturile lui profunde (care, după cum a remarcat Dan Puric, stau în contrast ironic cu toate compromisurile morale promovate de Machiavelli şi general acceptate în Occident) a arătat ce înseamnă un conducător român şi cum să te fereşti de rătăcirile politice şi religioase, la Ştefan cel Mare, care, după cum remarca părintele Cleopa, se consulta mereu cu un sihastru, la Constantin Brâncoveanu, care nu s-a temut de cei care pot ucide trupul, dar de suflet nu se pot atinge şi a ales martiriul şi calvarul de a îşi vedea copiii murind, până la toţi voievozii care au apărat Muntele Athos sau bisericile ortodoxe din Ardealul ocupat şi în care românii erau discriminaţi. 
Îmi pare rău că unii uită de toate luptele pentru dreptate şi unire, începute de traducătorii Bibliei, care doreau o limbă pe deplin înţeleasă în toate colţurile ţării (deşi oricum noi avem subdialecte, nu dialecte), apoi continuate de Şcoala Ardeleană (şi de răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan) şi apoi pe timpul revoluţiei de la 1848, iar până la urmă concretizate parţial prin unirea de la 1859, când Cuza şi ceilalţi patrioţi au reuşit să se impună în faţa dorinţelor mai-marilor Europei. Îmi pare rău că unii uită de sutele de mii de victime din primul război mondial, de cum pentru prima oară în istorie am devenit cu toţii fraţi nu doar prin sânge, limbă, religie, cultură, ci şi politic. 
Îmi pare rău că unii uită perioada de înflorire dintre cele două războaie mondiale, în care arta română, în special literatura, au intrat în rândul marilor arte ale lumii, asta după ce, prin arta populară, eram deja acolo. Până în 1938, am fost pe un făgaş bun din punct de vedere economic şi politic, deşi, ca în toată istoria noastră, cultura spirituală a fost cu paşi buni în faţa celei materiale. Ce s-a întâmplat în al doilea război mondial, când am fost sfâşiaţi de lupta pentru putere dintre nazişti şi sovietici, se ştie bine. Churchill a salvat 90% din Grecia, dar 90% din România n-a contat. 
Nu putem conta pe ajutorul străinilor; în vremuri bune şi, în special, în vremuri grele, putem conta doar pe noi înşine. Orice om cu o cultură generală acceptabilă cunoaşte contribuţiile României la patrimoniul mondial. Nu doar sfinţi şi artişti, ci şi mari inventatori, oameni de ştiinţă şi exploratori, Racoviţă, Coandă, G.E. Palade, Odobleja sau Moisil. Iar marii artişti au crescut din pământul dureros şi atmosfera spirituală elevată a României. România a dat lumii mari poeţi, pentru că această poezie a sufletului românesc începe din clasele cele mai joase, a început din înţelepciunea şi sănătatea sufletească a ţăranului român, care era peste ce s-a văzut vreodată la omul de rând din Occident. 
De exemplu, cărţile lui Simeon Florea Marian despre tradiţiile de la sate şi în primul rând credinţele şi sistemul de valori care stăteau la baza lor sunt elocvente pentru a înţelege obârşia marilor români şi tuturor celor care au respectat valorile ţării şi nu au trăit cu spatele la neam şi la Dumnezeu. Ca să dau un singur exemplu, în "Înmormântarea la români", despre ce însemna pentru ţăranul român fericirea : "Iar fericiţi se consideră acei oameni cari cât trăiesc aici pe pământ sunt milostivi, căci ei prin milostenie îşi mântuiesc sufletul de munca cea eternă şi după moarte ajung la fericirea eternă, care e adevărata fericire. De asemenea se consideră a fi fericiţi şi aceia cari în această lume pătimesc mai mult, crezându-se că îşi iau pedeapsa în lumea aceasta şi că-n cealaltă lume nu vor mai avea nimic de suferit." Iar sufletul răscumpărat "zboară de la pământ, din această vale a necazurilor, din acest loc depravat, plin de intrige, invidie şi nesaţ, în acea lume unde este veselie eternă, acolo în lumea nevinovaţilor, în patria amoraşilor şi în corul îngerilor cereşti". 
Aceasta este credinţa care duce la fermitate şi frumuseţe interioară, care permite omului să se sacrifice pentru Hristos şi (la nevoie) pentru neam, precum şi să creeze lucruri deosebite şi de durată în domeniul său. Nu e important să dăm cu sapa, e important să păstrăm acele calităţi sufleteşti care înnobilează : răbdarea, hărnicia, fermitatea în principii, omenia, cumpătarea, totul pornind din iubire de Dumnezeu, fără de care nu există iubire statornică pentru toţi semenii, ci ea devine efemeră şi selectivă. 
Spiritul naţional rămâne acelaşi, dar se manifestă altfel în diferite epoci şi contexte geopolitice. Spiritul naţional este cu atât mai puternic, cu cât mai mult spirit are un individ. Un individ lipsit de spirit nu poate fi un român adevărat, de fapt nu aparţine niciunei naţiuni de pe Glob. Un român este cu atât mai adevărat, cu cât are mai mult spirit. Românii, din cauza problemelor materiale, dar şi ideilor din Occident, care nu sunt toate bune, trec printr-o oarecare criză morală. Dar sunt mult peste popoarele din Occident ca şi calitate umană - cei care neagă asta o fac pentru că lor de fapt le pasă doar de finanţe. 
Poporul român trebuie judecat în comparaţie cu celelalte popoare, şi doar cei care n-au fost vreodată în Occident, sau au ei înşişi idei fixiste şi materialiste, nu văd că românii sunt peste occidentali, ca oameni, poate nu mereu ca rotiţe într-un sistem, dar ca oameni da. Poporul român în ziua de astăzi este un popor eroic, muncind din greu încă din copilărie, maturizându-se uneori prea mult, având un orizont mai larg decât occidentalii şi o cultură generală mai bună. Cine e mediocru în România, e bun în Occident, cine e bun în România, e considerat geniu în Occident. 
Poate din cauza trădătorilor de neam, nu se pot afirma mereu, dar ei între ei se apreciază, şi românii decenţi îi apreciază. Mulţi studenţi români primesc burse şi studiază la facultăţi importante din Occident, mulţi lucrează în domeniul IT, mulţi tineri se întrec în realizări artistice şi, ce e cel mai important, avem tineri care se roagă lui Dumnezeu pentru a rămâne în lumina neapropiată a lui Hristos, căci "fără Mine nu puteţi face nimic" şi unde nu există înţelepciune, darurile se irosesc mai devreme sau mai târziu şi, printre altele, asta înseamnă că ele nu vor fi date mai departe şi poporului român. 
Geniile sunt caracterizate de o imaginaţie puternică şi intuiţii intelectuale corecte, că raţiune, cu acele categorii ale ei, are oricine, nu în ea stă genialitatea; de asemenea, geniile adevărate au fost şi persoane foarte sensibile şi preocupate de soarta celorlalţi, care au încercat să înţeleagă profund fiinţa umană şi care sunt idealele spre care ar trebui să se îndrepte (nu e nevoie să le înfăptuieşti ca să tinzi spre ele); unii au avut şi rătăciri, concretizate prin invenţii periculoase sau sprijinirea unor partide politice extremiste sau împietrirea talentului din cauza secătuirii inimii sau alunecarea pe panta viciilor. 
Dar cele mai mari genii şi cele care pot aduce cele mai mari beneficii societăţii sunt cele care devin sau rămân creştini ortodocşi practicanţi, precum părintele Seraphim Rose în SUA (vedeţi de ex. cartea lui "Nihilism : Root of the Revolution of the Modern World") sau părintele Arsenie Boca în România, ca să dau doar două exemple. 
De fapt, părintele Arsenie e exemplu nu doar de geniu rămas ortodox practicant, ci de geniu ridicat la sfinţenie, care prin multele sale rugăciuni întru Dreapta Credinţă, prin parcurgerea treptelor rugăciunii (a gurii, a minţii, a inimii, de sine mişcătoare, văzătoare, în extaz şi duhovnicească, vedeţi şi comentariile părintelui Cleopa), a ajuns şi la înaintevedere. Credinţa ortodoxă limpezeşte şi face să strălucească inteligenţa, te face să îţi îndeplineşti tot potenţialul lăsat de Dumnezeu, în acelaşi timp făcându-ţi sufletul să înţeleagă şi să îşi iubească semenii şi în general te duce la smerenia necesară pentru a fi folositor societăţii şi plăcut lui Dumnezeu. 
Credinţa ortodoxă duce la cunoaştere (şi nu la cea distorsionată şi distrugătoare de tip faustian) şi cine e atent vede lesne limitele de cunoaştere (ca să nu mai vorbim de defectele morale) ale necredincioşilor. Ca să dau un singur exemplu, fragmentarea specifică postmodernismului nu este decât afirmarea limitelor de cunoaştere ale acelor persoane, dar care în obtuzitatea şi aroganţa lor, îşi închipuie că nimeni nu poate cunoaşte mai mult decât sunt capabile ele. Petre Ţuţea, vorbind despre ierarhia fiinţelor umane, punea geniul doar pe treapta a treia, pe a doua fiind eroul, iar pe treapta cea mai de sus, sfântul. Aceasta deoarece sfântul este cel mai aproape de desăvârşirea cunoaşterii şi a iubirii; geniile de multe ori au un bagaj de cunoştinţe util doar până la un anumit punct, dar care nu se ridică la importanţa Adevărului care ne pune în relaţie cu Dumnezeu, iubirea spirituală şi inteligenţa creatoare eternă şi perfectă; trebuie să avem grijă cu acele cunoştinţe care ne devin balast şi să ne îndreptăm spre cele înălţătoare şi cu adevărat folositoare. Nu degeaba a spus părintele Stăniloae "Credinţa este ştiinţa adevărată". 
Poporul român are şi cel mai mare procentaj de credincioşi creştini din Europa, şi, chiar dacă unele sondaje sugerează că doar o treime ar fi practicanţi, tot e mult pentru Europa de astăzi. Nu numai asta, dar avem destui credincioşi ortodocşi care, nu doar că sunt mai buni decât occidentalii în materie de teologie şi de trăire, dar au şi o cultură generală mai bună. România nu e SUA, unde există un haos de secte, creat de interese financiare şi de oameni care citesc numai ce le convine din Biblie şi sunt preocupaţi mai mult de birocraţie şi de marketing, oameni care nu se nevoiesc înainte de a emite judecăţi teologice. Fără trăire, fără dogme, fără harul revărsat prin Sfintele Taine (asupra cărora au stăruit Hristos, apostolii şi cei mai mari sfinţi la cele şapte sinoade) şi fără tradiţia Sfinţilor Părinţi nu poţi ajunge la formarea judecăţii duhovniceşti, nu poţi interpreta şi te îneci în marea Scripturii, riscând să îi îneci şi pe alţii. 
Problema pentru incredibila lipsă de respect de sine, de respect pentru Tricolor, pentru istorie şi pentru compatrioţi, problema e că mulţi nu fac distincţia între POPOR şi clasa conducătoare, care poate fi una de profitori. (Tudor Vladimirescu ştia, noi ce scuză am avea să nu ştim ?) Poporul e acela care suferă persecuţia comunistă în închisori, în numele lui Hristos, poporul e acela care suferă greutăţile tranziţiei, poporul e acela care cântă despre Ştefan cel Mare sau despre crăişorul munţilor, poporul e acela care trimite cărţi româneşti peste Prut, poporul e acela pentru care statul în străinătatea atee e o povară, poporul e capabil de jertfă pentru Adevăr; unii oameni din cadrul poporului pot ajunge în clasa conducătoare, dacă există destui români uniţi în Dumnezeu. 
N-aveam cum să îi oprim pe şmecherii care s-au ridicat după Revoluţia din 1989, nu sunt de vină 20 de milioane de români. Revoluţii au fost în lume de la Spartacus încoace, nu toate pot fi reuşite. Credeţi că cei din ţări mai sărace chiar iubesc drogurile sau războaiele ? N-au ce face, nu e vina lor. Dar noi avem speranţa că toate eforturile noastre vor fi răsplătite, că treptat vom intra pe un făgaş normal, cum eram în anii '20-'30; depinde şi de cum va merge treaba cu Uniunea Europeană, dar noi trebuie să ne punem speranţa în Dumnezeu în primul rând, nu în astfel de construcţii politice, până la urmă efemere. Ceea ce este cert este că trebuie să vedem ce opţiuni avem în fiecare context geopolitic şi că nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de vreun partid care se arată agresiv faţă de UE, dar nu din naţionalism sincer, ci din dorinţa de a apăra interesele anumitor membri de partid (şi chiar şi naţionalismul sincer trebuie să vină cu soluţii alternative, dacă ele există, altfel degeaba critică UE). Oricum, Dumnezeu cere mai mult de la popoarele ortodoxe şi trebuie să ştim să înfruntăm vremurile grele, să ne lămurim în foc dragostea de ţară şi credinţa ortodoxă. 
Zeci de mii de români comentează azi că „ei, dacă n-am fi înconjuraţi de proşti care nu îşi dau seama”. I-auzi domne, zeci de mii de români sunt înconjuraţi de proşti ! Atunci, e o onoare pentru poporul român să aibă zeci de mii de non-proşti. 
Niciun popor din lume nu are numai oameni minunaţi, sau numai oameni culţi sau foarte muncitori. Poporul român începe cu fiecare dintre noi, trebuie să ne uităm întâi în oglindă. Să nu ne închipuim vreodată că am făcut tot binele pe care l-am fi putut face sau că ne păzim mereu de toate păcatele. În catehismul ortodox nu există îndatoriri doar faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni în general, ci şi faţă de poporul tău în particular. Desigur, nu trebuie să ne transformăm poporul în idol, ci să avem dreapta măsură; astfel nu vom cădea în xenofobie sau discriminare. 
Credeţi că marii români stăteau mereu să se plângă ? Numai oamenii fără valoare cred că poporul român n-are caracter sau că e "de rahat", pentru că, dacă eşti tu însuţi un român de valoare, poţi gândi profund şi vedea de unde ai calităţile şi găsi calităţi în alţi români. 
Una e să nu iubeşti România şi alta să faci generalizări, insultând un popor întreg, una e să spui "F...k you Romania" cu prietenii, şi cu totul alta în faţa străinilor. Chiar dacă ai tu spatele asigurat şi nu depinzi de opinia străinilor despre România şi poporul român, trebuie să fii un pic om şi să te gândeşti că pe alţi români îi poate afecta. Turiştii trebuie să vină în ţara părintelui Stăniloae, a folclorului, a mănăstirilor din Moldova, a Carpaţilor, a bisericilor din Maramureş,a cetăţilor medievale, a sculpturilor lui Brâncuşi, a muzeelor, a Mării Negre etc. Şi în ţara artiştilor, martirilor, credincioşilor, oamenilor ospitalieri. Dacă pentru un individ, un om cu multe defecte e mai "român" decât unul cu multe calităţi, atunci trebuie să încheiem discuţia. 
Apropo, iată un citat din părintele Stăniloae despre poporul român : "Noi suntem un popor deosebit. La noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviinţă, e o delicateţe, o blândeţe, o bunătate, o o căldură, o curăţie, sunt nişte virtuţi… Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem şi lumii lumină; "lume" de la "lumină" (nota mea, din latină)… noi avem nişte adâncimi foarte clare, nişte adâncimi luminoase, lumina e adâncimea noastră… basmele, iarăşi; e-atâta bunătate, atâta lumină în ele… avem colindele, doinele sau dorul – cuvinte fără echivalenţă la alte popoare.". Dar şi Ion Luca Caragiale a spus (citat de Ion Rotaru în "O istorie a literaturii române") : "În genere, românii sunt bravi şi sobri, răbdători şi cuminţi; pricep uşor, sunt spirituali şi vorbesc o limbă foarte colorată şi elegantă". 
În ceea ce îi priveşte pe cei plecaţi din ţară, oare le convine să plece cu o enormă prejudecată împotriva românilor ? Să-l angajeze pe nu ştiu ce străin că el nu porneşte cu atâtea prejudecăţi împotriva lui ? Eroii îşi iubesc ţara şi când trăiesc prost, patrioţii îşi iubesc ţara când au o viaţă fără probleme majore, iar cei care nu vor să fie patrioţi, tot trebuie să respecte munca altora în folosul ţării şi să se respecte pe sine, nu să se autoflageleze ca provenind dintr-o ţară sub orice critică. Sincer, atitudinea de genul "România groaznică, eu minunat, că n-am nimic în comun cu poporul român" mi se pare de-a dreptul josnică. Nu prietene, poate tu n-ai în comun, marii oameni ai acestei naţiuni au avut, au fost românul bun ridicat la un nivel deosebit. Românii buni, care există şi astăzi şi sunt destui numeric, având în vedere nivelul general al omenirii. 
Cei care vor continua să creadă în spiritul românesc, cei care vor face, ceea ce le stă în putinţă, pentru binele ţării, aceia merită toată stima, aceia arăta că România măcar încearcă să aibă viitor. Deşi e clar că economia României trebuie îmbunătăţită, eu îl iubesc pe român oricum, fiindcă îl înţeleg. Avem nevoie de unele lucruri materiale, dar ce dăinuieşte este cultura spirituală şi avem responsabilitatea de a păstra întreagă moştenirea noastră ortodoxă şi să continuăm prin viaţa noastră lupta pentru apărarea Adevărului, pentru că Biserica din lumea asta este luptătoare, iar cea din Împărăţia cerurilor este biruitoare. Dacă ne vom călca în picioare principiile şi vom alege calea uşoară, Hristos va spune că nu ne mai cunoaşte şi nu ne va mai rămâne nimic din ce a fost şi este frumos şi înălţător în poporul nostru şi probabil nici nu vom mai fi. 
Dar Dumnezeu ne-a creat ca să fim dreptmăritori şi mărturisitori şi cine vrea să facă bine ţării şi semenilor în general să îşi ia crucea şi să Îl urmeze pe Hristos, capul Bisericii Ortodoxe. "Mare este acela care numai de mărimea lui nu se ocupă. Este cel care creşte fără să ştie, ca bobul de grâu în strălucirea soarelui. Dacă este o creştere naturală, este şi o creştere supranaturală. Căci adevărata dimensiune a desăvârşirii este smerenia". (părintele Arsenie Boca) 

Legătura dintre "Mioriţa" şi caracterul poporului român

Am ales să scriu acest eseu legat de caracterul poporului român pornind de la poezia populară “Mioriţa”, plecând de la ideea că poporul nostru îşi găseşte cea mai fidelă reprezentare în “Mioriţa” culeasă de Alecsandri. Ea exprimă ceea ce poporul român chiar credea şi simţea, nu cu scopul de a îi impresiona pe turişti sau altceva, şi prin urmare se pot stabili legături între ce a trăit şi a simţit atunci poporul român şi ceea ce a trăit şi a simţit mai târziu. Era opinia unui profesor universitar român că “Mioriţa” era de fapt iniţial o poezie inspirată din activităţile agrare şi că la nuntă de fapt se năştea o stea. Descoperirile arheologice tind să confirme ocupaţiile legate de agricultură ale poporului român, şi în sărbători populare precum „Dragobetele” putem regăsi această exaltare a primăverii şi fertilităţii, tipică oricărei societăţi umane, care numai prin acest entuziasm în faţa vieţii îşi poate asigura continuitatea.
Era de asemenea opinia acelui profesor că „Mioriţa” poate ajuta alte popoare europene să îşi înţeleagă mai bine propriile creaţii populare şi că tradiţia noastră orală este un bun spiritual pentru care putem dobândi respectul altor popoare. Dar cred că trebuie menţionat că poporul român este deocamdată obişnuit cu forma baladei aşa cum apare ea în manualele şcolare şi cum a fost cântată de Tudor Gheorghe, deci în varianta lui Alecsandri, în care steaua respectivă cade. S-a spus despre „Mioriţa” lui Alecsandri că este un poem filozofic, pesimist, că exprimă fatalismul şi resemnarea „tipic româneşti”. Eu cred că e nevoie de o discuţie pe această temă, că ar trebui măcar introduse nişte nuanţe.
Pentru început, nu este clar că păstorul moldovean (moldovean fiindcă ne referim la varianta lui Alecsandri), nu se va apăra. Numai că geniul popular, în loc să descrie bâta pe care trebuia să şi-o pregătească ţăranul, ne prezintă viziunea poetică pe care păstorul o are privind ritul de trecere pe care îl constituie moartea, dar şi privind dimensiunea spirituală a ocupaţiei sale. Este clar că păstorii trebuiau să petreacă nişte luni departe de civilizaţie, în mijlocul Naturii, ceea ce invită spre contemplaţie şi te lasă singur cu gândurile tale. Natura, pe atunci neprihănită, nu făcea decât să sporească sensibilitatea şi melancolia, iar cultura umană se făcea simţită doar prin cântecul fluierului. De altfel, ciobănaşul folosea trei tipuri de fluier, fiecare exprimând stări sufleteşti diferite : duioşenie („mult zice duios”), dragoste („mult zice cu drag”) şi pasiune mistuitoare („mult zice cu foc”). Aceste trei stări sufleteşti sunt definitorii pentru poporul român.
Popor neolatin, dar cu răsfrângeri din spiritualitatea dacă şi a sa „apetitus morti”, în mai multe creaţii populare româneşti apare această idee că dragostea e de ajuns pentru împlinirea vieţii şi că eroul luptă cu vitejie pentru o viaţă conformă cu aspiraţiile sufletului său. Mă gândesc aici la balada „Toma Alimoş”, sau la cântecele lui Liviu Vasilică „ce mi-e drag în lumea asta, calul, puşca şi nevasta”. Să nu uităm că Eminescu, considerat de unii „românul absolut”, descrie într-una din poeziile sale ("Sara pe deal") un episod amoros pentru care ar merita să îţi dai viaţa toată. De asemenea, în „Înger şi Demon”, eroul, „demon”, este un tânăr care şi-a dedicat viaţa luptei pentru o revoluţie socială şi implicit în mentalitatea oamenilor, „El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă/Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.” Lupta demonului pentru înfăptuirea principiilor sale nobile îl conduc la singurătate şi o viaţă dificilă din punct de vedere material, iar atunci când se îmbolnăveşte, nimeni nu e aproape ca să îi alineze suferinţa. Dar la sfârşit apare femeia iubită, şi „Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere”.
Faptul că un poet romantic este considerat poet naţional nu este un fenomen unic, însă consider că în cazul poporului român indică o tendinţă romantică a sufletului românesc. Această tendinţă se poate observa în mai multe, de la tipul de muzică pe care au creat-o românii de-a lungul secolelor, începând cu doina, până chiar şi la exemplul marelui poet Nichita Stănescu, care a fost sentimental în creaţiile sale într-o epocă în care să fii sentimental în poezii părea paradoxal. Pe lângă asta, aş menţiona că Eminescu nu a fost romantic în sensul byronian, ci un om cu un orizont foarte larg şi preocupări aproape întotdeauna nobile, care ca poet a corespuns descrierii făcute de Schopenhauer a acelui „fenomen foarte rar, marele poet adevărat”. Un astfel de om şi de poet nu se putea naşte decât în sânul unui popor foarte vechi şi care a suferit foarte mult, suferinţa duce la înţelepciune, când suferi, încerci să înţelegi cu adevărat lucrurile, nu te pierzi în fantezii capricioase.
Revenind la „Mioriţa”, viaţa dusă de păstor în mijlocul Naturii nu îl face să îşi deplângă soarta, să fie sfâşiat în interior de o dorinţă de a trăi în alte condiţii exterioare, ci, din contră, la nunta lui vor participa toate elementele Naturii în mijlocul cărora a trăit, elemente care ajung să aiba un caracter sacru. Astfel, preoţi sunt chiar „munţii mari” şi aceasta nu este întâmplător. S-a mai spus despre poporul român (George Călinescu) că are întipărit în subconştientul său simbolul muntelui, deşi România are şi iesire la mare, apropo de deschiderea spre universal a poporului român şi ideea că „România e o lume într-o ţară”. Muntele înseamnă singurătate, descoperire de sine, ascensiune, trudă în plus pentru a obţine aceleaşi beneficii materiale pe care alţii le obţin în condiţii mai uşoare. Desigur, au existat munţi magici în mitologia noastră, precum Kogaionul dacic. De altfel în vocabularul limbii române există personificări ale muntelui, care are „creier”, „ochi”, „poale”.
Stelele făclii care luminează nunta au poate doar un efect estetic, dar cred că pot fi considerate şi simboluri ale eternităţii şi ale frumosului, în contrast cu pasiunile umane care duc până la urmă la crime pentru atingerea unei fericiri efemere şi discutabile, precum planul celorlalţi doi ciobani de a îl omorî pe cel moldovean. Dincolo de discuţia dacă „Mioriţa” a fost iniţial o poezie agrară sau nu, în forma lui Alecsandri ea începe „Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai”, aşadar un loc pur, în care te simţi bine şi în care nu s-au comis păcate. Asasinarea păstorului ar însemna trecerea lui într-o sferă superioară, care, în ciuda asemănării păstorului cu reprezentările lui Hristos ca fiind un tânăr păstor imberb, poate nu este complet clar că ar reprezenta totuşi raiul creştin. Imortalitatea păstorului ar putea să ne aducă aminte de imortalitatea promisă de Zamolxis dacilor, şi aşa cum există o similitudine între credinţele exhatologice şi credinţa creştină, poate că în caracterul poporului român există această tendinţă spre elevaţie spirituală, dar uneori cu accente păgâne, cu îndoială mai degrabă legată de dogma creştină decât de existenţa unei părţi suprasensibile a omului. Trebuie ţinut cont şi de faptul că „Mioriţa” a fost compusă într-o vreme în care exista mai multă confuzie între ce e creştinesc şi ce e păgân, astfel încât un român „adevărat” de astăzi are mai multe şanse să fie creştin decât păgân. Însă, cea mai probabilă explicaţie este cea oferită de Mircea Eliade, care a identificat atitudinea păstorului cu cea din creştinismul timpuriu, având concepţia participării întregii creaţii, deci şi a Naturii, nu doar a omului, la misterul hristic (aşa cum căderea primilor oameni din rai a influenţat negativ întreaga creaţie).
Un alt aspect este că păstorul îi spune oiţei magice să îi transmită mamei sale că s-a însurat „cu o fată de crai, pe o gură de rai”, şi să nu îi spună de acel rit de trecere pe care mama sa l-ar înţelege. Şi asta e relevant. Evident, păstorul însuşi cunoştea aceste metafore din înţelepciunea populară ce îi fusese transmisă, altă sursă nu avea. Dar această comunitate tradiţională, bazată pe respectul faţă de înaintaşi şi pe activităţi care decurg în armonie cu Natura, a lăsat o amprentă vizibilă şi astăzi în comportamentul şi gândirea poporului român. Să nu uităm că în istoria sa, în Evul Mediu, poporul român a încercat să se dedice activităţilor sale pe pământul strămoşesc, şi a trebuit să supravieţuiască valurilor de popoare migratoare, care de multe ori nu lăsau piatră pe piatră. Această imagine a distrugerii totale, a unui pericol venind din partea unui inamic disperat şi sălbatic, care nu cunoştea niciun cod de onoare şi nu dorea decât să prade, nu să organizeze ceva (cum organizaseră romanii antici, străbunii românilor), a dus la o tendinţă a românului de a împăca părţile beligerante, de a încerca să găsească o soluţie paşnică în dispute, iar asta se observă şi azi în politica externă a României, România fiind un factor de stabilitate în regiunea ei.
Faptul că România nu a avut ieşire la ocean, şi românul a trebuit să îndure mereu toate încercările destinului în pământul lui, i-a dat o cunoaştere profundă a mediului său, „râul, ramul mi-e prieten numai mie”, cum a spus Eminescu în „Scrisoarea III”, i-a dat un profund sentiment de înrădăcinare, dar şi conştiinţa că traiul bun nu poate aduce decât invidie, că mulţi doresc bunăstarea şi nu ştiu cum să o obţină altfel decât prin violenţă. Deşi cei doi păstori care plănuiesc uciderea celui de-al treilea amintesc probabil de ameninţarea diverselor regate şi imperii cărora românii au trebuit să le ţină piept, e vorba probabil şi de o tendinţă în sânul poporului român, mai degrabă individualist (în orice caz, iubitor de libertate, chiar şi când ea nu se referă de libertatea dată de Adevăr). Această idee a dreptului strămoşesc a rămas bine întipărită în mentalitatea României chiar ca Stat, ea de exemplu refuzând să ia parte la împărţirea Cehoslovaciei în 1939. Românii sunt în general mândri că în istoria lor ei au participat doar la războaie de apărare şi de independenţă, de multe ori cu succes, iar chiar şi cântece militare româneşti de azi includ în versuri faptul că românii doresc pace pe Pământ, dar vor răspunde chemării patriei în cazul unei agresiuni. Ca ultimă dovadă e de ajuns să vedem versurile imnului naţional, în care duşmanii românilor sunt numiţi „cruzi” (şi acest adjectiv acordat duşmanilor noştri este demonstrabil prin studiul istoriei).
S-a spus despre poporul român că este un popor de poeţi, sau că, precum criticul literar Alex. Ştefănescu, că acordă poetului un statut similar celui de filozof în Franţa sau de star de Hollywood în SUA. Tot o idee a lui Ştefănescu e că poporul român a ajuns să acorde o valoare magică limbii române, în special când e exprimată în vers, pentru că aşa sunt majoritatea creaţiilor populare şi pentru că de multe ori în istoria noastră a trebuit să luptăm din greu pentru simplul drept de a ne păstra limba. Chiar în secolul XIX, în Transilvania ocupată, româna folosită în şcoli a fost interzisă treptat, s-a încercat acelaşi lucru şi pentru cea din biserici, dar aplicarea interdicţiei în biserici e mai dificilă. Când în secolul XIX s-a descoperit cu adevărat frumuseţea limbii noastre şi potenţialul ei creator, poeţi precum basarabeanul Alexei Mateevici au comparat limba noastră cu o „comoară”, el spunând că e limba „vechilor cazanii, pe care o plâng, pe care o cantă, pe la vatra lor, ţăranii”, că este limba în care sunt spuse în altare şi în case „veşnicile adevăruri”.
Revenind la ideea că păstorul e posibil să fie omorât din cauza invidiei celor doi de acelaşi neam cu el, nu este întâmplător, şi ţinem minte de exemplu că rezistenţa anticomunistă a durat mult timp în România, numai că a fost făcută în munţi, de către „haiduci” moderni, că a fost un efort organizat clandestin şi oarecum spontan, fără legătură cu „Solidaritatea” din Polonia lui Lech Walesa. De asemenea, în simbolistica românească, există imaginea unei cruci singure pe un munte. Totuşi, luptătorii anticomunişti au fost ajutaţi de unii compatrioţi (şi chiar crucea pe munte înseamnă relevanţa credinţei şi a unui anumit tip de fapte în rândul românilor adevăraţi, care îşi recunosc eroii). Păstorul moldovean este un erou solitar, similar în acest sens Quijotelui spaniol, dar asta nu înseamnă că nu este reprezentativ pentru poporul român. Din contră, el este expresia culmii spirituale a acestuia. „Flacăra candidă” pe care Eminescu o vedea în poporul român în poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” este exact expresia acestei stări de spirit, indiferent de secolul în care trăieşte un astfel de individ sau de cunoştinţele sale livreşti. În orice domeniu de activitate ar fi implicat, românul „absolut” va fi similar în structura psihologică, în moralitatea sa, cu păstorul moldovean, indiferent dacă va avea sau nu o soartă similară.
Individualismul românilor îi poate duce uşor la dezbinare, deşi aceasta până acum a afectat mai puţin identitatea naţională, fiindcă încă există impresia lăsată de secolul XIX şi naţionalismul romantic, şi fiindcă în istoria noastră am avut mereu un inamic comun împotriva căruia să ne unim, iar din motive geografice şi nu numai, nu am avut posibilitatea abandonării ţării noastre. Faptul că românii se pot uni împotriva unui inamic comun demonstrează că totuşi individualismul nostru nu este patologic, că are o limită. Nu îl împiedică nimic pe vreun român să se asemene mai mult păstorului moldovean (în alte variante ale „Mioriţei”, păstorul bun e din alte regiuni) decât celorlalţi doi. Grav nu e să ai eroi şi anti-eroi, disperat trebuie să fii când nu ai eroi. Din fericire, nu au trecut anii peste noi fără să ne lase ceva în adâncul subconştientului colectiv. E rodul dulce al unei istorii pline de lupte şi nevoi. Al unei istorii care nu s-a terminat atâta timp cât mai există români spirituali. La sfârşitul eseului, nu mai e nimic de spus decât : „Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soarte, la care să se închine şi cruzii tăi duşmani !”.