"Arhaic" la Braşov

Vineri, sâmbătă şi duminică (18-20 octombrie) au fost concerte ale trupei de folk „Arhaic”, la Braşov, Sânpetru şi Teliu. E o trupă din Alexandria, doi dintre componenţi (Alexandru Antonescu, percuţie şi Sorin Preda, voce şi chitară) sunt din Teleorman, iar Nicolae Doboş (voce şi instrumente de suflat) este din Maramureş. Faptul că apar pe scenă doar în costume populare construieşte prima parte a podului către strămoşi, tradiţii şi sufletul românesc, pod terminat cu măiestrie prin muzica lor folk autentică. E un pod de vase lirice, care reuşeşte să treacă peste ignoranţa manelizantă de astăzi.

În ziua de vineri au cântat la Casa de cultură a studenţilor, din complexul Memo (unde e şi capela studenţilor din Braşov). Într-un eveniment adresat în special studenţilor (făcând parte din „Zilele Porţilor Deschise” ale ASCOR Braşov), au fost mulţi oameni în sală. Înainte de concertul lor, domnul Dumitru Manolache, jurnalist la „Lumina” (ziarul Patriarhiei) şi scriitor, a ţinut o conferinţă despre sfântul Andrei şi legăturile sale cu pământul românesc (dumnealui a scris cartea „Andrei, apostolul lupilor”).

Trupa a cântat piese de pe albumele „Să taci” şi „Cântecul durut”, piese care fie arătau firea romantică a vocalistului (dar şi a poporului român în general), fie arătau verticalitatea şi dragostea de frumos şi de înălţimi ale poporului român, poporul adevărat, de găsit după ce îl curăţăm de noroiul cu care este împroşcat de unii şi alţii (prietena noastră, Marea Neagră, nu ne atacă). O piesă care-mi place foarte mult e pe versurile unui poet interzis pe vremea comuniştilor. Ea are versuri precum acestea, care mă duc, desigur, cu gândul la ţară, dar şi la Teleorman în concret : „Şi astfel câmpia ţării/Arde-n cerul ei sublim/Şi astfel dogoarea vetrei/Ne-o mai spală câte-un chin”. Oare când vom scăpa de caracatiţa roşie ?

Alte versuri puternice sunt „Şi în ochi ne-aruncă spinii/Şi ar vrea să fim de plâns/Nu mor caii când vor câinii/Spune-o vorbă într-adins”. Au fost mulţi câini, de la „Darius al lui Istaspe” încoace, unii au turbat, unii mai schelălăie şi acum. De aceea s-a şi scris în Braşov „Acum ori niciodată/Croieşte-ţi altă soarte/La care să se închine/Şi cruzii tăi duşmani”. Şi, desigur, după cum spune cântecul dedicat lui Iancu Jianu, „Decât să mă căciulesc/Mai bine să haiducesc”.

Pe albumul „Cântecul durut”, avem, de exemplu, „Baladă pentru tată”, cu versuri precum „Doamne, visul nu e vis,/Ochii mei învie rouă,/Dă-mi un flaut interzis,/Să te plâng de lume nouă,/Adormiri scânteie roata,/ Peste osie de greu,/De din moarte-şi urcă tata/Rădăcina-n Dumnezeu”. Autorul versurilor acestei melodii, precum şi ale altora de pe album, este Vasile Muste, „poet din nord”, după cum îi place lui Nicolae Doboş să spună. Un alt cântec este „Mama”, pe minunatele versuri ale lui George Coşbuc. 

Versurile lui Muste sunt şi la versurile de la „Elegie pentru Tatiana Stepa” şi „Rugă pentru poeţii români”. Cea dintâi începe „Coboară pe lume străin asfinţit/Nu mai e mâine, nici ieri/Pentru păsări ce n-au mai venit/Cerul cu iarba schimbă tăceri”. Versurile care m-au marcat cel mai mult din „Rugă pentru poeţii români” sunt „Se trag umile punţile spre munţi/Poeţii mor când nu mai au ce pierde”. Într-o lume care înţelege ce e poezia chiar mai puţin decât în secolele precedente, într-o perioadă în care sunt promovaţi în lumea literară ingineri impostori sau durităţi golaşe, vopsite ca poezie, într-o lume în care fortăreaţa marii poezii e asediată prin ghiulele de indiferenţă faţă de rolul pe care ar trebui să-l aibă în societate, într-o lume ca o „varză vulgară”, unii poeţi pot ajunge să creadă că nu mai au ce pierde. Dar să ajungi în acest stadiu înseamnă să desconsideri tu însuţi comoara care ţi-a fost dată, pe care ar trebui să o măreşti cu monede rare şi pe care trebuie să o împarţi celor sărăciţi de acest veac consumerist şi gol.

Există şi cântece precum „M-a născut un crin”, care începe „M-a născut un crin,/M-a crescut un vis,/Mi-am purtat senin/Cerul interzis,/M-au legat la mâini/Şi-am fugit prin gând/Câinii de la stâni/Au rămas lătrând”, sau „Te-am iubit”, cu versuri precum „De pleci, am să sufăr,/ De stai, mi-e totuna/Când doare cuvântul sărac şi ciuntit,/E jocul stupid cu soare şi luna,/Atât să mai ştii :/Cât de mult te-am iubit./ Nicicând nu ai fost aproape de mine/Doar eu m-am legat de un vis într-aiurea/O iarnă se-mbată în zăpezile fine,/Iar fiarele-mi urlă şi-mi plânge pădurea”.   

Au şi două cântece despre voievozi martiri, Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu (şi cei patru fii ai săi, precum şi sfetnicul Ianache, sunt sfinţi).

Cei de la trupa „Arhaic” cântă şi cântece patriotice (de exemplu, „Treceţi batalioane române Carpaţii”), precum au făcut vineri, dar şi sâmbătă, respectiv duminică. Sâmbătă şi duminică, astfel de cântece au fost interpretate şi de cunoscutul şi simpaticul cântăreţ de folk Florin Thomits, dar şi de inimosul şi artistul părinte Costin Butnar, care se ocupă de Asociaţia social-culturală „Suflet transilvan” şi care a organizat cele trei concerte.

Aş menţiona şi bucuria de a-l vedea pe fratele meu Alexandru pe scenă, în primul rând bucuria pentru curajul său, dar şi pentru contribuţia sa la trupă. Îi urez tinereţe frumoasă lui Alex şi toate cele bune trupei „Arhaic” în continuare, Doamne ajută !