Cu întârziere, dar scriu şi eu câteva rânduri după ce marele duhovnic şi iubitor de neam, Justin Pârvu a trecut la Domnul. Am fost o singură dată la Petru Vodă, a fost o slujbă pentru martirii din temniţele comuniste şi a slujit părintele Amfilohie de la Diaconeşti. Mai târziu în acea zi, am aflat că părintele era sau urma să vină la mănăstirea de maici de acolo, dar erau deja vreo şaptezeci de persoane înaintea noastră (eram un grup relativ numeros) şi nu am mai stat să aşteptăm, spre ruşinea noastră. Oricum, arată interesul oamenilor pentru părintele Justin.
Pe saitul http://petruvoda.ro/ puteţi citi despre minunile săvârşite de părintele Justin, care a supravieţuit temniţelor comuniste. Tot pe saitul mănăstirii al cărei stareţ a fost puteţi citi mai multe lucruri legate de părintele Justin. Nu am apucat să îl văd personal şi mărturisesc că nu îl ştiu decât din cele câteva înregistrări pe care le-am văzut cu părintele, în care se vedea nu doar trăirea Ortodoxiei, ci şi grija deosebită pentru starea actuală în care se găseşte poporul român şi pentru viitorul lui, pentru atâţia tineri care nu mai au busola duhovnicească şi, prin urmare, nici valorică, pe care o aveau tinerii din alte perioade ale istoriei poporului român. Totuşi, poporul român e acelaşi, potenţialul lui este acelaşi şi fiecare dintre noi suntem responsabili pentru ce facem şi pentru cum îi influenţăm pe compatrioţii noştri şi pe semenii noştri în general.
Dumnezeu să ne ajute pe toţi şi să îl odihnească pe părintele Justin - de fapt, dacă prin rugăciunile lui s-au făcut minuni, înseamnă că ne vom ruga la părintele ca la un sfânt - şi să ne miluiască şi în viitor cu asemenea oameni !
marți, 18 iunie 2013
sâmbătă, 15 iunie 2013
Conştiinţa originii romane şi a unităţii de neam la români. "Suntem români şi punctum !"
Vă prezint câteva fragmente din minunata carte de istorie "Conştiinţa naţională a românilor moldoveni", scrisă de regretatul Gheorghe Ghimpu. Motto-ul cărţii este citatul "Suntem români şi punctum !", din marele scriitor şi patriot român Mihai Eminescu, care a trecut la Domnul pe 15 iunie 1889. Citatele pe care le redau aici sunt despre cum românii din cele trei principate istorice se numeau pe sine "români" şi pe limba lor "româneşte", conştienţi şi mândri fiind de originea lor romană. Cultura romană a fost atât de importantă şi, până la venirea slavilor, dominantă în toată regiunea noastră a Europei, încât nu e de mirare că românii au păstrat numele marilor lor străbuni. Romanizarea a fost mai uşoară în Dacia tocmai fiindcă dacii erau la un nivel bun de civilizaţie şi cultură, ea a mers mai greu sau deloc la popoare aflate într-un stadiu mai puţin bun. După cum spune marele nostru Eminescu, al cărui bust a fost vandalizat ieri în localitatea Hilboca din Bucovina de nord, încă ruptă de patria mamă :
Iată câteva citate, întâi din Grigore Ureche şi apoi din surse străine :
,, Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii: Roma. Era un popor nobil acela a cărui cadere te împle de lacrimi, iar nu de dispreţ şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată.”
Iată câteva citate, întâi din Grigore Ureche şi apoi din surse străine :
Grigore Ureche spune în Letopiseţul Ţării Moldovei că „în Ţara Ardealului nu lăcuiescu numai unguri, ce şi saşi peste samă de mulţi şi români peste tot locul, de mai multu-i ţara lăţită de români decâtu de unguri”, că românii din Ţara Ungurească, Ardeal şi Maramureş „de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”. (...)
Reluând tradiţiile compatriotului său Jan Dlugosz, istoricul umanist polon Stanislav Orzechowski (1513-1566) în Analele sale despre regele polon Sigismund, scrise în 1554, nu numai că reafirmă originea romanică a moldovenilor, ci merge cu mult mai departe.
El susţine că moldovenii „se cheamă pe limba lor români”. Istoricul umanist menţionează: „Ei (adică moldovenii, pentru că el vorbea despre moldoveni – nota lui D. Cantemir) erau născuţi din italieni şi romani şi se cheamă pe limba lor români (subl. n.) de la romani, iar pe a noastră – valahi de la italieni. Căci pentru poloni Wloszi este acelaşi lucru ca pentru latini Itali. Aceştia nu se deosebesc prea mult prin firea şi obiceiurile lor de felul de viaţă din Italia şi sunt oameni aprigi şi de o mare bărbăţie; şi nu se află vreun alt neam care, deşi are hotare mai strâmte, să facă faţă, întru slava războiului şi străşniciei, mai multor duşmani învecinaţi, împotriva cărora fie că merge mereu cu război, fie că se păzeşte de cel cu care este lovit”.
Secretarul polonez al reginei Isabella, Petru Porembsky, recunoştea la începutul anului 1524 că românii din Transilvania „au aceeaşi limbă” cu Petru Rareş, domnitorul Moldovei, adică cu moldovenii.
În 1574 Transilvania a fost vizitată de călătorul francez Pierre Lescalopier (după 1550 şi după 1597), care aparţinea uneia dintre familiile de magistraţi ai Parlamentului din Paris, era jurist, cu spirit umanist. Interesându-se de trecutul roman al poporului român, inclusive de partea lui din Moldova, care pentru P. Lescalopier e o „Walachie", el a constatat că „românii (şi din Moldova, şi din Valahia – n. n.) se consideră adevăraţi urmaşi ai romanilor, iar limba lor o numesc „românească” („romanechte”).
Menţionăm că turcii, având Ţările Române – Moldova
Ioan Kemény (1607-1662), una din marile figuri ale Transilvaniei, tălmaci, cunoscător al limbii române, scrie în Călătorii în Ţara Românească şi Moldova că principele (Gh. Rákóczy I – n. n.) „a trimis cu mine în Moldova şi pe Acatiu Barcsai... Ne-a încredinţat să ducem acestuia (Vasile Lupu - n. n.) noi înşine două scrisori în latineşte şi româneşte”, totodată Kemény recunoaşte că, fiind în 1648 la Vasile Lupu, a trebuit să vorbească cu acesta „cât ştiam româneşte”.
Iezuitul maghiar Martin Szentivanyi (1633-1705), despre care se ştie că avea o atitudine subiectivă faţă de românii transilvăneni, e nevoit totuşi să recunoască romanitatea românilor din Ţara Românească şi din Moldova, care, afirma el, „au trăit cândva într-o singură „Valachie”, împărţită mai târziu în două principate”. La acelaşi Martin Szentivanyi găsim că valahii din Moldova şi Ţara Românească, considerându-se ei înşişi de spiţă romană, susţin că „şi noi suntem români” şi „noi suntem de sânge roman”. Cităm: „Valachos, qui Moldaviam et Transalpinam incolunt, seipsos pro Romanorum progenie tenere, dicunt enim communi modo loquendi: Sie noi sentem Rumeni; etiam nos sumus Romani. Item: Noi sentem di sange Rumena; Nos sumus de sanguine Romano”. În aceeaşi lucrare autorul îi prezintă pe valahi ca făcând parte dintr-o formaţiune etnică unitară: „Valachi in partibus Superioris Hungariae, in Transylvania, Moldavia, et Valachia utuntur corrupto Ideomate Latino”.
Pentru istoricul sas Iohann Tröster (mort în 1670) moldovenii „sind Wallachcn, der Romischen Colonien Übrige, nennen sich Romunos...”. În acelaşi timp Tröster consideră că „cealaltă ţară românească” este Moldova, iar populaţia Moldovei este una şi aceeaşi cu cea din Ţara Românească (subl. n.).
Pentru a demonstra romanitatea românilor şi a limbii lor, Tröster, după A. Armbruster, apelează la rezultatele analizei obiceiurilor, îndeletnicirilor, moravurilor, dansurilor, limbii, credinţei, vitejiei şi îmbrăcămintei românilor, invocate toate ca dovezi grăitoare ale originii lor romane. Iar pentru a demonstra latinitatea limbii române, Tröster, asemenea maghiarului Martin Szentivanyi, citează cuvinte şi expresii româneşti în latină şi le compară cu aceleaşi cuvinte şi expresii în româneşte. Bunăoară: „Assa greschte Rumunyi” (= aşa grăiesc românii); „En mai mult zara nu sent Rumunyi” (= în nici o altă ţară nu sunt români).
Interesante informaţii despre români ne oferă istoricul Ioan Lucius (Lučić, 1604—1679) în cronica sa De regno Dalmatiae et Croatiae, editată la Amsterdam în 1666. Într-o retrospectivă asupra istoriei valahilor (românilor), Lucius susţine ipoteza că denumirea de „vlah” este dată românilor de bulgari, după care acest nume a fost răspândit de către slavi asupra românilor, latinilor şi italienilor, fapt prin care, după Armbruster, se şi afirmă originea etnică romană a românilor. Lucius susţine că valahii îşi zic români („Rumenos”). Cităm: „Valachi autem hodierni quicunque lingua Valacha loguuntur seipsos non dicunt Vlachos aut Valachos sed Rumenos et a Romanis ortos gloriantur, Romanaque lengua loqui profilentur ...”. A. Armbruster conchide că acest pasaj „atestă faptul că românii nu s-au numit niciodată altfel decât români”.
Pentru a demonstra latinitatea limbii române, Lucius reproduce şi el un şir de expresii în valahă (română), comparându-le cu traducerea lor în latină. Bunăoară, în valahă: Bine venit domnata, şi în latină
joi, 13 iunie 2013
Hristos S-a înălţat !
Hristos S-a înălţat ! Iată-ne ajunşi la patruzeci de zile de la Sfintele Paşti, la momentul Înălţării Domnului. Mântuitorul le-a explicat apostolilor necesitatea morţii şi Învierii sale, anticipând şi că tot ce era menit să se întâmple urma să se întâmple şi pentru ca Duhul Sfânt să se pogoare apoi, precum ne este arătat în capitolul 16 din Evanghelia după Ioan :
7. Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.
8. Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată.
9. De păcat, pentru că ei nu cred în Mine;
10. De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea;
11. Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat.
12. Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi.
13. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti.
14. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti.
15. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă.
De aceea, după ce au fost martorii Învierii, apostolii au fost bucuroşi la Înălţare şi apoi erau în fiecare zi în templu, lăudând şi binecuvântând pe Domnul.
Necesitatea pogorârii Duhului Sfânt stă în necesitatea vitală pentru mântuire a restabilirii relaţiei corecte cu Dumnezeu, pierdută de Adam în Eden. De aceea, e atât de important să mergem la biserică şi să participăm la Sfintele Taine, căci atunci Hristos e în mijlocul credincioşilor şi se pogoară Duhul Sfânt. Şi rugăciunile în biserică sunt mai puternice decât cele individuale, deşi trebuie să ne ţinem şi de acestea, spre folosul nostru duhovnicesc. Noi suntem cei care avem nevoie să ne rugăm, noi avem nevoie să ne smerim şi să înţelegem că în Dumnezeu "trăim şi ne mişcăm şi suntem", după cum spune sfântul apostol Pavel în Faptele apostolilor (cap. 17). Hristos este capul Bisericii şi Ea este trupul Său, precum ne este amintit în capitolul 1 din Epistola către Coloseni (şi în alte locuri ale Noului Testament) :
12. Mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină.
13. El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale,
14. Întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor;
15. Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura.
16. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El.
17. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate.
18. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate.
19. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea.
Înălţarea Domnului e şi Ziua Eroilor care au luptat de-a lungul secolelor pentru apărarea dreptei credinţe şi a neamului românesc. Au luptat pentru cei din timpul lor şi pentru cei din viitor, adică pentru noi, precum şi noi ar trebui să facem tot ce putem, conform cu darurile date fiecăruia de Dumnezeu, pentru românii din prezent şi din viitor şi să Îi dăm slavă lui Dumnezeu. Despre Înălţarea Domnului, care e şi Ziua Eroilor, puteţi citi aici :
http://www.crestinortodox.ro/inaltarea-domnului/inaltarea-domnului-119130.html
7. Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.
8. Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată.
9. De păcat, pentru că ei nu cred în Mine;
10. De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea;
11. Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat.
12. Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi.
13. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti.
14. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti.
15. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă.
De aceea, după ce au fost martorii Învierii, apostolii au fost bucuroşi la Înălţare şi apoi erau în fiecare zi în templu, lăudând şi binecuvântând pe Domnul.
Necesitatea pogorârii Duhului Sfânt stă în necesitatea vitală pentru mântuire a restabilirii relaţiei corecte cu Dumnezeu, pierdută de Adam în Eden. De aceea, e atât de important să mergem la biserică şi să participăm la Sfintele Taine, căci atunci Hristos e în mijlocul credincioşilor şi se pogoară Duhul Sfânt. Şi rugăciunile în biserică sunt mai puternice decât cele individuale, deşi trebuie să ne ţinem şi de acestea, spre folosul nostru duhovnicesc. Noi suntem cei care avem nevoie să ne rugăm, noi avem nevoie să ne smerim şi să înţelegem că în Dumnezeu "trăim şi ne mişcăm şi suntem", după cum spune sfântul apostol Pavel în Faptele apostolilor (cap. 17). Hristos este capul Bisericii şi Ea este trupul Său, precum ne este amintit în capitolul 1 din Epistola către Coloseni (şi în alte locuri ale Noului Testament) :
12. Mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină.
13. El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale,
14. Întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor;
15. Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura.
16. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El.
17. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate.
18. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate.
19. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea.
Înălţarea Domnului e şi Ziua Eroilor care au luptat de-a lungul secolelor pentru apărarea dreptei credinţe şi a neamului românesc. Au luptat pentru cei din timpul lor şi pentru cei din viitor, adică pentru noi, precum şi noi ar trebui să facem tot ce putem, conform cu darurile date fiecăruia de Dumnezeu, pentru românii din prezent şi din viitor şi să Îi dăm slavă lui Dumnezeu. Despre Înălţarea Domnului, care e şi Ziua Eroilor, puteţi citi aici :
http://www.crestinortodox.ro/inaltarea-domnului/inaltarea-domnului-119130.html
miercuri, 12 iunie 2013
"Valahi" e un nume dat de străini românilor
"Valahi" (sau "vlahi") este un nume dat de popoare străine, întâi germanice, de la care au preluat şi slavii termenul (şi apoi şi alte popoare), românilor. El se referă la un nume dat unei populaţii romanice.
Profesorul universitar de filozofie Kelley L. Ross explică în "Conexiunea vlahă şi mai multe reflecţii privind istoria romană", articol disponibil în engleză aici :
http://www.friesian.com/decdenc2.htm
că "În sine, "valah" e un cuvânt interesant. Se pare că e un cuvânt derivat de la cuvântul germanic "welsch", din limba germană şi "Welsh" din engleză, amândouă cuvintele însemnând "roman", fie că vorbim de romani vorbitori de limbă latină sau de limbă celtică. Cuvântul "vlah" este slav (are această formă în cehă) şi poate să însemne fie italian, fie român, deşi acelaşi cuvânt, cu desinenţele respective, apare în latina medievală ca "blachi" şi în greacă medievală ca "blakhoi", pronunţat "vlakhi" - şi apare doar când se referă la vorbitori de limbă romanică din Balcani. Apare de asemenea în poloneză ca "wloch", în ungară ca "olasz", în rusă ca "volokh", în yiddish ca "walach" şi în alte forme. (cf. "Vlach," Un dicţionar de nume de familie, Patrick Hanks şi Flavia Hodges [Oxford University Press, 1988], p. 558). "Valah" de asemenea apare în numele dat primului principat românesc, Valahia. Prin urmare, ne putem imagina că acest cuvânt a rămas în Balcani de la triburile germanice care au locuit în Estul Europei şi în Balcani.".
În cartea "Conştiinţa naţională a românilor moldoveni", marele patriot român Gheorghe Ghimpu arată că "valah" ca nume de popor sau "Valahia" ca nume de ţară erau nume date de străini românilor, care s-au numit întotdeauna pe sine cu un nume derivat din "romanus". Cartea e disponibilă aici :
http://spiritromanesc.org/vechi/files/Constiinta_Nationala_a_Romanilor_Moldoveni_Gheorghe_Ghimpu.pdf
Profesorul universitar de filozofie Kelley L. Ross explică în "Conexiunea vlahă şi mai multe reflecţii privind istoria romană", articol disponibil în engleză aici :
http://www.friesian.com/decdenc2.htm
că "În sine, "valah" e un cuvânt interesant. Se pare că e un cuvânt derivat de la cuvântul germanic "welsch", din limba germană şi "Welsh" din engleză, amândouă cuvintele însemnând "roman", fie că vorbim de romani vorbitori de limbă latină sau de limbă celtică. Cuvântul "vlah" este slav (are această formă în cehă) şi poate să însemne fie italian, fie român, deşi acelaşi cuvânt, cu desinenţele respective, apare în latina medievală ca "blachi" şi în greacă medievală ca "blakhoi", pronunţat "vlakhi" - şi apare doar când se referă la vorbitori de limbă romanică din Balcani. Apare de asemenea în poloneză ca "wloch", în ungară ca "olasz", în rusă ca "volokh", în yiddish ca "walach" şi în alte forme. (cf. "Vlach," Un dicţionar de nume de familie, Patrick Hanks şi Flavia Hodges [Oxford University Press, 1988], p. 558). "Valah" de asemenea apare în numele dat primului principat românesc, Valahia. Prin urmare, ne putem imagina că acest cuvânt a rămas în Balcani de la triburile germanice care au locuit în Estul Europei şi în Balcani.".
În cartea "Conştiinţa naţională a românilor moldoveni", marele patriot român Gheorghe Ghimpu arată că "valah" ca nume de popor sau "Valahia" ca nume de ţară erau nume date de străini românilor, care s-au numit întotdeauna pe sine cu un nume derivat din "romanus". Cartea e disponibilă aici :
http://spiritromanesc.org/vechi/files/Constiinta_Nationala_a_Romanilor_Moldoveni_Gheorghe_Ghimpu.pdf
"Numele sub care apare poporul român în izvoarele medievale, susţine istoricul român de
origine sasă Adolf Armbruster, este cel de valah. Prima menţiune documentară a românilor a fost prin „etniconul medieval de valachus" (a doua jumătate a sec. al X-lea) şi se referă la populaţia valahă (românească) din sudul Dunării. După Dinu C. Giurescu, „prima ştire sigură despre vlahi este consemnată de cronicarul bizantin Georgios Kedrenos” în 976.
În nordul Dunării valahii (românii) sunt găsiţi de către unguri încă la venirea acestora de la răsărit (sfârşitul secolului al IX-lea). Notarul regelui ungur Bela, un anonim (Anonymus) menţiona în Gesta Hungarorum că ungurii au găsit o populaţie numeroasă din mai multe neamuri, printre care şi valahii (românii) ca păstori ai romanilor [„...terram (Pánnoniae) habitarent Sclaui, Bulgarii et Blachii ac pastores Romanorum (subl. n.)”]. Adolf Armbruster susţine că primul care i-a identificat pe români (valahi) în Pannonia a fost cronicarul rus Nestor (mort în 1112).
„Aşa şi neamul acesta, de carele scriem, al ţărilor acestora, numele vechiu şi mai direptu,
scrie moldoveanul Miron Costin, ieaste rumân, adică râmlean, de la Roma”.
După umanistul sas Iohannes Lebel (cca 1490-1566), valahii nu-şi zic decât „romuini”, iar limba lor nu este alta decât „limba română”. (...)
Că domnitorii Moldovei, semnând scrisorile, uricele, hrisoavele şi alte documente, scrise în limba maternă, erau conştienţi de faptul că ea e anume cea românească, ne-o demonstrează hrisovul lui Grigore Ghica din 25 decembrie 1748. El a domnit în Moldova în patru rânduri (1726-1733; 1735-1739; 1739-1741; 1747-1748). Prin acest hrisov domnitorul pune la cale problema şcolilor din Moldova. Aceste şcoli, conform hrisovului, sunt româneşti, şi nu moldoveneşti, iar limba predată în ele este română („la românie”,
„cu România”), şi nu moldovenească. După ce domnitorul se pronunţă în hrisov asupra deschiderii şcolilor în Iaşi
Dar termenul „român" cu semnificaţia etnico-unitară apare pentru prima dată în scris încă la 13 martie 1489, într-un act al cancelariei lui Ştefan cel Mare (adică la moldoveni). Actul delimitează moşia ce-i aparţine lui „Bodea Rumânul” de cea care-i aparţine lui „Bodea Sârbul” (subl. n.). Evident, calificativul Rumânul are aici o semnificaţie etnică, poartă în sine aspectul, sensul etnic al noţiunii de român. El a permis funcţionarilor
cancelariei lui Ştefan cel Mare să-l deosebească pe Bodea Rumânul de Bodea Sârbul prin indicarea originii lor etnice. (...)
Termenul „român” cu sens etnic apare în Moldova
Şi moldovenii botoşăneni ne spun că nici ei nu se considerau în sec. al XVII-lea altfel decât români. La 5 august 1670 ei compun o scrisoare asemănătoare cu cea a românilor moldoveni din Suceava, în care alături de etnonimul „armean” figurează şi etnonimul „român”. „Adecă, scriu ei, noi, târgoveţii rumâni şi armeni de târg de Botoşeni, mărturisim noi cu această scrisoare a noastră ... ”.
Deci, după cum a spus cronicarul Miron Costin,
„Aşa şi neamul acesta, de care scriem, a ţărilor acestora numele drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma. [...]. Iară streinii şi ţerile împrejur le-au pus acest nume vlah, de pe vloh, cum s-au mai pomenit. Vallios, valashos, olah, voloşin, tot de streini sunt puse aceste nume, de pre Italia, cărora zic vloh ...” (...)
Românii înşişi nu şi-au spus nicicând vlahi (valahi, volohi), cu excepţia cazurilor când cărturarii scriau diferite acte, documente, scrisori etc., destinate străinilor, în limbile germană, latină sau slavonă. Ultima era limba oficială a bisericii, administraţiei şi diplomaţiei. În aceste cazuri românii, inclusiv cei moldoveni, foloseau etnonimul „valah (voloh, vlah)” şi derivatele acestuia - „Vlahia (Valahia)”, „limba valahă” etc. Ţara locuită
de vlahi (valahi, volohi), adică de români, a fost numită de străini Vlahia (Valahia), iar limba lor - limba vlahă (valahă). Numele geografic „Vlahia (Valahia - Blachia)” este echivalentul numelui geografic „România”. Termenul „Valahia” cu sens de Ţară Românească, în care era domn Mircea cel Bătrân, se întâlneşte şi în Cancelaria acestuia, numai că în documentele întocmite în limba latină. Se întâlneşte el şi în Cancelaria lui
Ştefan cel Mare, mai ales în expresii de limbi străine, în majoritatea cazurilor - latină: „per Maiorem Valachiam”, „in Magna Valachia”, „Maior Valachia”, „per eandem Valachiam”.
Calificativele de pe lângă termenul „Valahia” sunt folosite, conform opiniei lui E. Stănescu, din necesitatea „delimitării deosebitoare”, ceea ce înseamnă, spune el, că „străinii, ca şi autohtonii, ştiau foarte bine că în spaţiul carpato-dunărean aceasta (Muntenia - n. n.) nu era singura Valahie”.
sâmbătă, 8 iunie 2013
"Poeţi după gratii"
Există o antologie foarte bună, legată de poezia de detenţie. E vorba de "Poeţi după gratii", apărută la editura mănăstirii Petru Vodă, unde e şi părintele Iustin Pârvu, mare duhovnic şi patriot român, care a supravieţuit anilor de închisoare politică. Să ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea lui !
Cartea, apărută în 2010, are peste 600 de pagini şi cuprinde mulţi poeţi, din toate zonele ţării. De altfel, basarabeanul Andrei Ciurunga, unul dintre poeţii din antologie, are o poezie "Aici e toată ţara", care face referire tocmai la acest aspect al închisorilor comuniste, în care români din toate colţurile ţării au suferit împreună, s-au rugat împreună, s-au bucurat întru Duhul Sfânt împreună.
Atitudinea poeţilor din antologie faţă de poporul în mijlocul căruia s-au născut şi din a cărui înţelepciune milenară s-au hrănit şi pentru binele căruia s-au jertfit este arătată în poezia "Rugă", de Fronea Bădulescu :
"Deschide, Doamne, poarta minţii mele
Cât să cuprind tot ce e necuprins.
Dă-mi flacăra din focul Tău nestins
Să urc mai sus de cer, mai sus de stele.
Îngăduie ca sufletul meu prins
Din când în când de pasiuni rebele
Să fie dezlegat de orice rele
Şi-aprinde iar lumina-n ochiu-mi stins,
Cuminecând fiinţa mea firavă
Cu-n singur strop din necuprinsa-Ţi slavă.
Purificat altfel, Te rog, Părinte,
Ascultă-mi cea din urmă rugăminte :
SPRE NEAMUL MEU ÎNTOARCE, DOAMNE, FAŢA,
Şi ia-mi, ca preţ al rugii mele, viaţa."
Câtă smerenie, văzând limitele minţii umane şi dorind deschiderea spre tainele care susţin lumea, cât foc duhovnicesc mistuitor, atât de departe de căldicelele noastre bâiguiri din puţinele rugăciuni pe care ne deranjăm să le spunem. După atâta suferinţă în condiţiile inumane ale închisorii, doreşte ca Dumnezeu să-l miluiască cu un singur strop "din necuprinsa-I slavă", care ar fi de ajuns să îi lumineze întreaga fiinţă. Apoi, o rugăminte înălţată lui Dumnezeu să Îşi întoarcă Faţa către poporul român, preţul pe care poetul e dispus să îl plătească fiind însăşi viaţa sa. Ce contrast faţă de acea atitudine de băşcălie sterilă, de viziune superficială, de indiferenţă snoabă, faţă de acea atitudine de care ne lovim atât de des, pentru că unii nu înţeleg ce datorii au faţă de poporul lor, fiindcă nu înţeleg poporul român, spiritul românesc, prin care am dăinuit frumos în faţa tuturor adversităţilor, prin care am contribuit cu floarea noastră unică la buchetul omenirii, prin care de atâtea ori ne-am apărat fiinţa de popor creştin prin apărarea limbii noastre, moştenirii noastre, temeliei pe care am fost zidiţi, iar acea temelie este Hristos.
Unii greşesc din nepăsarea inculturii, alţii din snobismul unei culturi lipsite de Dumnezeu, lipsite de sensul ultim al existenţei omului, lipsite de smerenia şi iubirea fără de care suntem doar praf şi cenuşă, oricât de importanţi ne-am crede şi ne-am da, nemulţumindu-I lui Dumnezeu pentru darurile sale.
Astfel în poezia "Medicul de la camera de tortură", Nicolae Călinescu ne spune :
"Azi
Nu mai moare nimeni în camera de tortură.
Medicul e un expert de seamă
Ştie pragul
Unde îngenunche eroii,
Unde se leapădă de credinţă sfinţii
Şi unde
Nimeni, absolut nimeni
Nu mai suportă povara vieţii.
Calculează şi prescrie
Şi veghează
Să nu sucombe cobaiul.
Aici, oricine ai fi,
Deschide gura şi vorbeşte !
Eşti zdrenţuit în umilinţă
Şi constaţi
Că nu eşti supraom.
Medicul de la camera de tortură
Este un intelectual fin.
În astă seară a suspendat programul de rutină;
merge la un concert
cu muzică
de Bach."
Iată, raţiunea umană lipsită de Dumnezeu unde duce. De altfel, Adorno a criticat raţionalismul iluminist pentru că a stat la baza perceperii omului ca obiect şi distrugerii lui în numele eficienţei, aşa cum făceau naziştii în lagărele lor, care erau menite să funcţioneze ca fabrici eficiente, chiar dacă asta însemna moartea acelora din societate pe care cei de la putere îi considerau inutili. Mai mult, raţiunea este doar unul dintre elementele inteligenţei umane, care mai are şi imaginaţia şi intuiţiile intelectuale, iar acel "nous" de care vorbeşte Platon se referă la inteligenţa cu toate elementele ei. De altfel, raţiune are orice om, cu categoriile ei, deci oamenii care se deosebesc prin inteligenţă şi talent de majoritatea oamenilor nu prin raţiune se deosebesc.
Mai mult, fără revelaţia hristică, nici cel mai inteligent om nu poate înţelege multe lucruri şi până la urmă se pierde în iadul însingurării, al lacului de gheaţă în care îl duce mintea omenească ruptă de iluminarea dumnezeiască şi de înţelegerea tainei din fiecare persoană. Rătăcirile geniilor care nu au fost ortodocşi practicanţi, precum invenţii dăunătoare sau sprijinirea unor partide extremiste sau alunecarea în patimi precum beţia sunt cauzate tot de lipsa de sens a lumii fără Dumnezeu şi de nimicul pe care îl găsim în noi atunci când nu Îi dăm de mâncare, când nu Îi dăm să bea lui Hristos care este în noi, atunci când întinăm chipul lui Dumnezeu din noi, când pierdem asemănarea cu El fiindcă nu am împreună-lucrat cu Dumnezeu virtuţile. Dacă am fi făcut-o, ne-am fi valorificat deplin şi potenţialul intelectual şi pe cel moral, precum au făcut-o părintele Seraphim Rose sau părintele Arsenie Boca.
Tortura fizică şi psihică la care au fost supuşi cei întemniţaţi i-a dus pe cei smeriţi şi trăitori la simţirea mai aproape a lui Dumnezeu, la înţelegerea mai adâncă a tainii morţii şi învierii lui Hristos, aşa cum arată Radu Gyr în "As-noapte, Iisus...". De curând, s-au descoperit sfintele moaşte ale lui Radu Gyr şi ale soţiei sale.
"As-noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ !
Luna-a intrat după El în celulă
Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.
Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L spoia cu argint pe veşminte,
argintându-I pe mâini vechi spărturi.
M-am ridicat de subt pătura sură :
- Doamne, de unde vii ? Din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac...
A stat lângă mine pe rogojină :
- Pune-Mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea urme de răni şi rugină,
parcă purtase lanţuri, cândva...
Oftând, Şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui vărgi.
Părea celula munte, părea căpăţână,
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână
şi am dormit o mie de ani...
Când m-am trezit din grozava genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri...
Am întins braţele. Nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul. Niciun răspuns.
Doar razele reci ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au împuns.
- Unde eşti, Doamne ? - am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit, şi pe mâinile mele
am găsit urmele cuielor Lui..."
Cartea, apărută în 2010, are peste 600 de pagini şi cuprinde mulţi poeţi, din toate zonele ţării. De altfel, basarabeanul Andrei Ciurunga, unul dintre poeţii din antologie, are o poezie "Aici e toată ţara", care face referire tocmai la acest aspect al închisorilor comuniste, în care români din toate colţurile ţării au suferit împreună, s-au rugat împreună, s-au bucurat întru Duhul Sfânt împreună.
Atitudinea poeţilor din antologie faţă de poporul în mijlocul căruia s-au născut şi din a cărui înţelepciune milenară s-au hrănit şi pentru binele căruia s-au jertfit este arătată în poezia "Rugă", de Fronea Bădulescu :
"Deschide, Doamne, poarta minţii mele
Cât să cuprind tot ce e necuprins.
Dă-mi flacăra din focul Tău nestins
Să urc mai sus de cer, mai sus de stele.
Îngăduie ca sufletul meu prins
Din când în când de pasiuni rebele
Să fie dezlegat de orice rele
Şi-aprinde iar lumina-n ochiu-mi stins,
Cuminecând fiinţa mea firavă
Cu-n singur strop din necuprinsa-Ţi slavă.
Purificat altfel, Te rog, Părinte,
Ascultă-mi cea din urmă rugăminte :
SPRE NEAMUL MEU ÎNTOARCE, DOAMNE, FAŢA,
Şi ia-mi, ca preţ al rugii mele, viaţa."
Câtă smerenie, văzând limitele minţii umane şi dorind deschiderea spre tainele care susţin lumea, cât foc duhovnicesc mistuitor, atât de departe de căldicelele noastre bâiguiri din puţinele rugăciuni pe care ne deranjăm să le spunem. După atâta suferinţă în condiţiile inumane ale închisorii, doreşte ca Dumnezeu să-l miluiască cu un singur strop "din necuprinsa-I slavă", care ar fi de ajuns să îi lumineze întreaga fiinţă. Apoi, o rugăminte înălţată lui Dumnezeu să Îşi întoarcă Faţa către poporul român, preţul pe care poetul e dispus să îl plătească fiind însăşi viaţa sa. Ce contrast faţă de acea atitudine de băşcălie sterilă, de viziune superficială, de indiferenţă snoabă, faţă de acea atitudine de care ne lovim atât de des, pentru că unii nu înţeleg ce datorii au faţă de poporul lor, fiindcă nu înţeleg poporul român, spiritul românesc, prin care am dăinuit frumos în faţa tuturor adversităţilor, prin care am contribuit cu floarea noastră unică la buchetul omenirii, prin care de atâtea ori ne-am apărat fiinţa de popor creştin prin apărarea limbii noastre, moştenirii noastre, temeliei pe care am fost zidiţi, iar acea temelie este Hristos.
Unii greşesc din nepăsarea inculturii, alţii din snobismul unei culturi lipsite de Dumnezeu, lipsite de sensul ultim al existenţei omului, lipsite de smerenia şi iubirea fără de care suntem doar praf şi cenuşă, oricât de importanţi ne-am crede şi ne-am da, nemulţumindu-I lui Dumnezeu pentru darurile sale.
Astfel în poezia "Medicul de la camera de tortură", Nicolae Călinescu ne spune :
"Azi
Nu mai moare nimeni în camera de tortură.
Medicul e un expert de seamă
Ştie pragul
Unde îngenunche eroii,
Unde se leapădă de credinţă sfinţii
Şi unde
Nimeni, absolut nimeni
Nu mai suportă povara vieţii.
Calculează şi prescrie
Şi veghează
Să nu sucombe cobaiul.
Aici, oricine ai fi,
Deschide gura şi vorbeşte !
Eşti zdrenţuit în umilinţă
Şi constaţi
Că nu eşti supraom.
Medicul de la camera de tortură
Este un intelectual fin.
În astă seară a suspendat programul de rutină;
merge la un concert
cu muzică
de Bach."
Iată, raţiunea umană lipsită de Dumnezeu unde duce. De altfel, Adorno a criticat raţionalismul iluminist pentru că a stat la baza perceperii omului ca obiect şi distrugerii lui în numele eficienţei, aşa cum făceau naziştii în lagărele lor, care erau menite să funcţioneze ca fabrici eficiente, chiar dacă asta însemna moartea acelora din societate pe care cei de la putere îi considerau inutili. Mai mult, raţiunea este doar unul dintre elementele inteligenţei umane, care mai are şi imaginaţia şi intuiţiile intelectuale, iar acel "nous" de care vorbeşte Platon se referă la inteligenţa cu toate elementele ei. De altfel, raţiune are orice om, cu categoriile ei, deci oamenii care se deosebesc prin inteligenţă şi talent de majoritatea oamenilor nu prin raţiune se deosebesc.
Mai mult, fără revelaţia hristică, nici cel mai inteligent om nu poate înţelege multe lucruri şi până la urmă se pierde în iadul însingurării, al lacului de gheaţă în care îl duce mintea omenească ruptă de iluminarea dumnezeiască şi de înţelegerea tainei din fiecare persoană. Rătăcirile geniilor care nu au fost ortodocşi practicanţi, precum invenţii dăunătoare sau sprijinirea unor partide extremiste sau alunecarea în patimi precum beţia sunt cauzate tot de lipsa de sens a lumii fără Dumnezeu şi de nimicul pe care îl găsim în noi atunci când nu Îi dăm de mâncare, când nu Îi dăm să bea lui Hristos care este în noi, atunci când întinăm chipul lui Dumnezeu din noi, când pierdem asemănarea cu El fiindcă nu am împreună-lucrat cu Dumnezeu virtuţile. Dacă am fi făcut-o, ne-am fi valorificat deplin şi potenţialul intelectual şi pe cel moral, precum au făcut-o părintele Seraphim Rose sau părintele Arsenie Boca.
Tortura fizică şi psihică la care au fost supuşi cei întemniţaţi i-a dus pe cei smeriţi şi trăitori la simţirea mai aproape a lui Dumnezeu, la înţelegerea mai adâncă a tainii morţii şi învierii lui Hristos, aşa cum arată Radu Gyr în "As-noapte, Iisus...". De curând, s-au descoperit sfintele moaşte ale lui Radu Gyr şi ale soţiei sale.
"As-noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ !
Luna-a intrat după El în celulă
Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.
Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L spoia cu argint pe veşminte,
argintându-I pe mâini vechi spărturi.
M-am ridicat de subt pătura sură :
- Doamne, de unde vii ? Din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac...
A stat lângă mine pe rogojină :
- Pune-Mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea urme de răni şi rugină,
parcă purtase lanţuri, cândva...
Oftând, Şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui vărgi.
Părea celula munte, părea căpăţână,
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână
şi am dormit o mie de ani...
Când m-am trezit din grozava genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri...
Am întins braţele. Nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul. Niciun răspuns.
Doar razele reci ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au împuns.
- Unde eşti, Doamne ? - am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit, şi pe mâinile mele
am găsit urmele cuielor Lui..."
sâmbătă, 1 iunie 2013
"Ioan, copilul meu, care m-a iubit mereu"
Într-o zi de 1 iunie (1946) a trecut la Domnul mareşalul Ion Antonescu. Dintr-o familie de ofiţeri, el s-a făcut remarcat încă din primul război mondial, fiind apreciat şi de regele Ferdinand, Întregitorul. A preluat controlul în România într-un context oribil pentru ţara noastră, prinsă între interesele mârşave ale sovieticilor şi ale naziştilor şi, bineînţeles, "beneficiind" de indiferenţa ţărilor democratice din Vest. A ales ajutorul singurei ţări care, în mod ironic, ne-a promis recuperarea teritoriilor pierdute după Dictatul de la Viena din 1939 şi Ultimatumul sovietic din 1940.
Ion Antonescu şi-a iubit întotdeauna ţara şi poporul. Aceasta nu înseamnă că a luat mereu deciziile corecte. A făcut bine că a trecut Prutul, dar a făcut rău că a trecut şi Nistrul. Şi-a iubit poporul cu un devotament şi cu un respect faţă de moştenirea istorică precum nu vezi la oricine. Din păcate, nu a fost aşa de binevoitor faţă de toate popoarele. Dovezile istorice să vorbească despre atitudinea lui faţă de celelalte popoare, nu prejudecăţile, dovezile. Aşa cum alte personalităţi ale istoriei nu sunt linşate istoric, aşa şi Mareşalul are dreptul să nu fie linşat, de ajuns că a fost executat de sovietici. Fiecare persoană din istorie despre care se vorbeşte are dreptul să se spună despre ea ce a făcut şi ce n-a făcut şi în ce context a făcut ce a făcut.
A fost un militar strălucit, capabil şi de diplomaţie, cum o arată activitatea lui de dinaintea celui de-al doilea război mondial. S-a încrezut poate prea mult în calităţile lui de militar şi în conceptul de onoare militară. Cert e că a luptat pentru o ţară căreia îi fuseseră răpite nordul Transilvaniei, nordul Bucovinei, Basarabia şi sudul Dobrogei. Numai nordul Transilvaniei ne-a fost înapoiat după încheierea ostilităţilor. Inutil să mai menţionez că am căzut în proporţie de 90% sub sfera de influenţă sovietică. Bineînţeles, în Basarabia au fost deportări ale românilor şi mulţi au suferit de foame la începutul anilor de ocupaţie sovietică. Mareşalul Antonescu voia să se lupte cu sovieticii în continuare, dar nu a mai apucat. Oricum, a fost un context european şi mondial din care România nu avea decât de pierdut, orice ar fi făcut. Am pierdut multe vieţi omeneşti şi am pierdut pământ strămoşesc. Dar, vorba cântecului, "Nimenea n-a auzit plânsul nostru răstignit". În afară de Dumnezeu, desigur. Titlul acestei postări e din alt cântec, "Bocetul lui Ioan fără de mormânt"; contextul întreg e "Unde-i Ioan, copilul meu, care m-a iubit mereu, care nu s-a dus cu duşii, care s-a bătut cu ruşii...". Cu Armata sovietică, desigur, nu cu poporul rus în sine. Şi în prezent trebuie să facem o distincţie între Rusia politică şi Rusia culturală sau religioasă. Tot în acel cântec se spune "Ne-au scos morţii din morminte, ne-au distrus biserici sfinte şi apoi ne-au dat pe noi cu un secol înapoi"...
În continuare, câteva citate din mareşalul Antonescu. Pe cei care au ceva să îi reproşeze îi invit întâi să îşi iubească ţara cu căldura de care a dat el dovadă, reuşind să evite greşelile lui. Dumnezeu să-l odihnească !
Citatele sunt luate de aici : http://maresalionantonescu.blogspot.ro/2010/09/maresalul-ion-antonescu-erou-national.html
Ion Antonescu şi-a iubit întotdeauna ţara şi poporul. Aceasta nu înseamnă că a luat mereu deciziile corecte. A făcut bine că a trecut Prutul, dar a făcut rău că a trecut şi Nistrul. Şi-a iubit poporul cu un devotament şi cu un respect faţă de moştenirea istorică precum nu vezi la oricine. Din păcate, nu a fost aşa de binevoitor faţă de toate popoarele. Dovezile istorice să vorbească despre atitudinea lui faţă de celelalte popoare, nu prejudecăţile, dovezile. Aşa cum alte personalităţi ale istoriei nu sunt linşate istoric, aşa şi Mareşalul are dreptul să nu fie linşat, de ajuns că a fost executat de sovietici. Fiecare persoană din istorie despre care se vorbeşte are dreptul să se spună despre ea ce a făcut şi ce n-a făcut şi în ce context a făcut ce a făcut.
A fost un militar strălucit, capabil şi de diplomaţie, cum o arată activitatea lui de dinaintea celui de-al doilea război mondial. S-a încrezut poate prea mult în calităţile lui de militar şi în conceptul de onoare militară. Cert e că a luptat pentru o ţară căreia îi fuseseră răpite nordul Transilvaniei, nordul Bucovinei, Basarabia şi sudul Dobrogei. Numai nordul Transilvaniei ne-a fost înapoiat după încheierea ostilităţilor. Inutil să mai menţionez că am căzut în proporţie de 90% sub sfera de influenţă sovietică. Bineînţeles, în Basarabia au fost deportări ale românilor şi mulţi au suferit de foame la începutul anilor de ocupaţie sovietică. Mareşalul Antonescu voia să se lupte cu sovieticii în continuare, dar nu a mai apucat. Oricum, a fost un context european şi mondial din care România nu avea decât de pierdut, orice ar fi făcut. Am pierdut multe vieţi omeneşti şi am pierdut pământ strămoşesc. Dar, vorba cântecului, "Nimenea n-a auzit plânsul nostru răstignit". În afară de Dumnezeu, desigur. Titlul acestei postări e din alt cântec, "Bocetul lui Ioan fără de mormânt"; contextul întreg e "Unde-i Ioan, copilul meu, care m-a iubit mereu, care nu s-a dus cu duşii, care s-a bătut cu ruşii...". Cu Armata sovietică, desigur, nu cu poporul rus în sine. Şi în prezent trebuie să facem o distincţie între Rusia politică şi Rusia culturală sau religioasă. Tot în acel cântec se spune "Ne-au scos morţii din morminte, ne-au distrus biserici sfinte şi apoi ne-au dat pe noi cu un secol înapoi"...
În continuare, câteva citate din mareşalul Antonescu. Pe cei care au ceva să îi reproşeze îi invit întâi să îşi iubească ţara cu căldura de care a dat el dovadă, reuşind să evite greşelile lui. Dumnezeu să-l odihnească !
Citatele sunt luate de aici : http://maresalionantonescu.blogspot.ro/2010/09/maresalul-ion-antonescu-erou-national.html
Prefer să mor în mocirlă într-o Românie Mare decât să mor în paradisul unei Românii mici.
Vreau ordine. Să se înţeleagă că noi suntem o armată civilizată, care aduce cu ea ordinea şi siguranţa, şi nu suntem hoarde barbare ce distrug şi pradă totul în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi prins furând sau comiţând crime în spatele frontului.
Armata este ultima carte pe care o joacă o Naţiune.
Fii om, fii drept şi recunoaşte că, pe deasupra ambiţiilor, intrigilor şi urilor, este Patria, este veşnicia neamului, şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată.
Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a Bisericii, lupta pentru vetrele şi hotarele româneşti de totdeauna. Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul! Zdrobiţi duşmanul de miazăzi şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării gloria străbună a Basarabiei şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre.
Viaţa popoarelor este o veşnică şi încordată luptă; o luptă pentru drepturi şi pentru dreptate, o luptă pentru afirmare şi înălţare.
Sunt mândru că am avut în viaţă drept far strălucitor şi călăuzitor Coloana de lauri a marelui Traian şi sublimul sacrificiu al Regelui Dac.
Biserica lui Cristos nu înseamnă numai ziduri, icoane, coruri, lumânări, clopote, slujbe. Ea este dragoste, jertfă, milostenie, trudă, curăţenie sufletească. Oriunde trăieşte un suflet curat, acolo este un altar al dumnezeirii.
Persoanele nu contează, contează doar ceea ce ele reprezintă.
Nicio furtună, nicio invazie, niciun cutremur, nicio ocupaţie, nicio lovitură, oricât de dureroasă, de nimicitoare, nu a putut să-i clintească pe românii din Dacia Traiană. Nimeni şi nimic nu ne va putea smulge din ea.
Ceea ce nu se bazează pe adevăr, nu poate dura. Toată istoria noastră oferă un spectacol unic: noi am păstrat intacte trăsăturile rasei latine. Acelaşi lucru se întâmplă şi în graiul nostru, care este unul şi acelaşi din Maramureşul azi cedat Ungariei şi până în Timoc. Nimeni nu a izbutit să ne clintească din loc timp de 2000 de ani, nimeni nu va reuşi să ne clintească nici peste un milion de ani... Noi ne-am aşezat primii pe aceste locuri şi vom pleca cei din urmă.
Vreau ordine. Să se înţeleagă că noi suntem o armată civilizată, care aduce cu ea ordinea şi siguranţa, şi nu suntem hoarde barbare ce distrug şi pradă totul în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi prins furând sau comiţând crime în spatele frontului.
Armata este ultima carte pe care o joacă o Naţiune.
Fii om, fii drept şi recunoaşte că, pe deasupra ambiţiilor, intrigilor şi urilor, este Patria, este veşnicia neamului, şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată.
Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a Bisericii, lupta pentru vetrele şi hotarele româneşti de totdeauna. Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul! Zdrobiţi duşmanul de miazăzi şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării gloria străbună a Basarabiei şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre.
Viaţa popoarelor este o veşnică şi încordată luptă; o luptă pentru drepturi şi pentru dreptate, o luptă pentru afirmare şi înălţare.
Sunt mândru că am avut în viaţă drept far strălucitor şi călăuzitor Coloana de lauri a marelui Traian şi sublimul sacrificiu al Regelui Dac.
Biserica lui Cristos nu înseamnă numai ziduri, icoane, coruri, lumânări, clopote, slujbe. Ea este dragoste, jertfă, milostenie, trudă, curăţenie sufletească. Oriunde trăieşte un suflet curat, acolo este un altar al dumnezeirii.
Persoanele nu contează, contează doar ceea ce ele reprezintă.
Nicio furtună, nicio invazie, niciun cutremur, nicio ocupaţie, nicio lovitură, oricât de dureroasă, de nimicitoare, nu a putut să-i clintească pe românii din Dacia Traiană. Nimeni şi nimic nu ne va putea smulge din ea.
Ceea ce nu se bazează pe adevăr, nu poate dura. Toată istoria noastră oferă un spectacol unic: noi am păstrat intacte trăsăturile rasei latine. Acelaşi lucru se întâmplă şi în graiul nostru, care este unul şi acelaşi din Maramureşul azi cedat Ungariei şi până în Timoc. Nimeni nu a izbutit să ne clintească din loc timp de 2000 de ani, nimeni nu va reuşi să ne clintească nici peste un milion de ani... Noi ne-am aşezat primii pe aceste locuri şi vom pleca cei din urmă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)