"Valahi" e un nume dat de străini românilor

"Valahi" (sau "vlahi") este un nume dat de popoare străine, întâi germanice, de la care au preluat şi slavii termenul (şi apoi şi alte popoare), românilor. El se referă la un nume dat unei populaţii romanice.
Profesorul universitar de filozofie Kelley L. Ross explică în "Conexiunea vlahă şi mai multe reflecţii privind istoria romană", articol disponibil în engleză aici :
http://www.friesian.com/decdenc2.htm
că "În sine, "valah" e un cuvânt interesant. Se pare că e un cuvânt derivat de la cuvântul germanic "welsch", din limba germană şi "Welsh" din engleză, amândouă cuvintele însemnând "roman", fie că vorbim de romani vorbitori de limbă latină sau de limbă celtică. Cuvântul "vlah" este slav (are această formă în cehă) şi poate să însemne fie italian, fie român, deşi acelaşi cuvânt, cu desinenţele respective, apare în latina medievală ca "blachi" şi în greacă medievală ca "blakhoi", pronunţat "vlakhi" - şi apare doar când se referă la vorbitori de limbă romanică din Balcani. Apare de asemenea în poloneză ca "wloch", în ungară ca "olasz", în rusă ca "volokh", în yiddish ca "walach" şi în alte forme. (cf. "Vlach," Un dicţionar de nume de familie, Patrick Hanks şi Flavia Hodges [Oxford University Press, 1988], p. 558). "Valah" de asemenea apare în numele dat primului principat românesc, Valahia. Prin urmare, ne putem imagina că acest cuvânt a rămas în Balcani de la triburile germanice care au locuit în Estul Europei şi în Balcani.".
În cartea "Conştiinţa naţională a românilor moldoveni", marele patriot român Gheorghe Ghimpu arată că "valah" ca nume de popor sau "Valahia" ca nume de ţară erau nume date de străini românilor, care s-au numit întotdeauna pe sine cu un nume derivat din "romanus". Cartea e disponibilă aici :
http://spiritromanesc.org/vechi/files/Constiinta_Nationala_a_Romanilor_Moldoveni_Gheorghe_Ghimpu.pdf

"Numele sub care apare poporul român în izvoarele medievale, susţine istoricul român de

origine sasă Adolf Armbruster, este cel de valah. Prima menţiune documentară a românilor a fost prin „etniconul medieval de valachus" (a doua jumătate a sec. al X-lea) şi se referă la populaţia valahă (românească) din sudul Dunării. După Dinu C. Giurescu, „prima ştire sigură despre vlahi este consemnată de cronicarul bizantin Georgios Kedrenos” în 976.

În nordul Dunării valahii (românii) sunt găsiţi de către unguri încă la venirea acestora de la răsărit (sfârşitul secolului al IX-lea). Notarul regelui ungur Bela, un anonim (Anonymus) menţiona în Gesta Hungarorum că ungurii au găsit o populaţie numeroasă din mai multe neamuri, printre care şi valahii (românii) ca păstori ai romanilor [„...terram (Pánnoniae) habitarent Sclaui, Bulgarii et Blachii ac pastores Romanorum (subl. n.)”]. Adolf Armbruster susţine că primul care i-a identificat pe români (valahi) în Pannonia a fost cronicarul rus Nestor (mort în 1112).

„Aşa şi neamul acesta, de carele scriem, al ţărilor acestora, numele vechiu şi mai direptu,

scrie moldoveanul Miron Costin, ieaste rumân, adică râmlean, de la Roma”.

După umanistul sas Iohannes Lebel (cca 1490-1566), valahii nu-şi zic decât „romuini”, iar limba lor nu este alta decât „limba română”. (...)

Că domnitorii Moldovei, semnând scrisorile, uricele, hrisoavele şi alte documente, scrise în limba maternă, erau conştienţi de faptul că ea e anume cea românească, ne-o demonstrează hrisovul lui Grigore Ghica din 25 decembrie 1748. El a domnit în Moldova în patru rânduri (1726-1733; 1735-1739; 1739-1741; 1747-1748). Prin acest hrisov domnitorul pune la cale problema şcolilor din Moldova. Aceste şcoli, conform hrisovului, sunt româneşti, şi nu moldoveneşti, iar limba predată în ele este română („la românie”,

„cu România”), şi nu moldovenească. După ce domnitorul se pronunţă în hrisov asupra deschiderii şcolilor în Iaşi, el dispune şi asupra deschiderii de şcoli încă în trei episcopii. (...)

Dar termenul „român" cu semnificaţia etnico-unitară apare pentru prima dată în scris încă la 13 martie 1489, într-un act al cancelariei lui Ştefan cel Mare (adică la moldoveni). Actul delimitează moşia ce-i aparţine lui „Bodea Rumânul” de cea care-i aparţine lui „Bodea Sârbul” (subl. n.). Evident, calificativul Rumânul are aici o semnificaţie etnică, poartă în sine aspectul, sensul etnic al noţiunii de român. El a permis funcţionarilor

cancelariei lui Ştefan cel Mare să-l deosebească pe Bodea Rumânul de Bodea Sârbul prin indicarea originii lor etnice. (...)

Termenul „român” cu sens etnic apare în Moldova şi în continuare. Aşa, „în 1588, remarcă E. Stănescu, un orăşean moldovean semna o chitanţă între diferite nume de străini cu numele de Nicolae Românul (subl. n.)”. În aceeaşi perioadă, între anii 1593 şi 1597, primarii or. Suceava, adică moldovenii, cer printr-o scrisoare lui Johannes Budaker şi lui Urban Weidner din Bistriţa (Transilvania) să elibereze nişte oameni reţinuţi acolo, folosind pentru moldoveni expresia „birăul cel rumânesc” şi numindu-i pe transilvăneni, pe ardeleni „oameni şi fraţi ai noştri”. (...)

Şi moldovenii botoşăneni ne spun că nici ei nu se considerau în sec. al XVII-lea altfel decât români. La 5 august 1670 ei compun o scrisoare asemănătoare cu cea a românilor moldoveni din Suceava, în care alături de etnonimul „armean” figurează şi etnonimul „român”. „Adecă, scriu ei, noi, târgoveţii rumâni şi armeni de târg de Botoşeni, mărturisim noi cu această scrisoare a noastră ... ”.

Deci, după cum a spus cronicarul Miron Costin,

„Aşa şi neamul acesta, de care scriem, a ţărilor acestora numele drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma. [...]. Iară streinii şi ţerile împrejur le-au pus acest nume vlah, de pe vloh, cum s-au mai pomenit. Vallios, valashos, olah, voloşin, tot de streini sunt puse aceste nume, de pre Italia, cărora zic vloh ...” (...)

Românii înşişi nu şi-au spus nicicând vlahi (valahi, volohi), cu excepţia cazurilor când cărturarii scriau diferite acte, documente, scrisori etc., destinate străinilor, în limbile germană, latină sau slavonă. Ultima era limba oficială a bisericii, administraţiei şi diplomaţiei. În aceste cazuri românii, inclusiv cei moldoveni, foloseau etnonimul „valah (voloh, vlah)” şi derivatele acestuia - „Vlahia (Valahia)”, „limba valahă” etc. Ţara locuită

de vlahi (valahi, volohi), adică de români, a fost numită de străini Vlahia (Valahia), iar limba lor - limba vlahă (valahă). Numele geografic „Vlahia (Valahia - Blachia)” este echivalentul numelui geografic „România”. Termenul „Valahia” cu sens de Ţară Românească, în care era domn Mircea cel Bătrân, se întâlneşte şi în Cancelaria acestuia, numai că în documentele întocmite în limba latină. Se întâlneşte el şi în Cancelaria lui

Ştefan cel Mare, mai ales în expresii de limbi străine, în majoritatea cazurilor - latină: „per Maiorem Valachiam”, „in Magna Valachia”, „Maior Valachia”, „per eandem Valachiam”.

Calificativele de pe lângă termenul „Valahia” sunt folosite, conform opiniei lui E. Stănescu, din necesitatea „delimitării deosebitoare”, ceea ce înseamnă, spune el, că „străinii, ca şi autohtonii, ştiau foarte bine că în spaţiul carpato-dunărean aceasta (Muntenia - n. n.) nu era singura Valahie”.