"Poeţi după gratii"

Există o antologie foarte bună, legată de poezia de detenţie. E vorba de "Poeţi după gratii", apărută la editura  mănăstirii Petru Vodă, unde e şi părintele Iustin Pârvu, mare duhovnic şi patriot român, care a supravieţuit anilor de închisoare politică. Să ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea lui !
Cartea, apărută în 2010, are peste 600 de pagini şi cuprinde mulţi poeţi, din toate zonele ţării. De altfel, basarabeanul Andrei Ciurunga, unul dintre poeţii din antologie, are o poezie "Aici e toată ţara", care face referire tocmai la acest aspect al închisorilor comuniste, în care români din toate colţurile ţării au suferit împreună, s-au rugat împreună, s-au bucurat întru Duhul Sfânt împreună.
Atitudinea poeţilor din antologie faţă de poporul în mijlocul căruia s-au născut şi din a cărui înţelepciune milenară s-au hrănit şi pentru binele căruia s-au jertfit este arătată în poezia "Rugă", de Fronea Bădulescu :

"Deschide, Doamne, poarta minţii mele
Cât să cuprind tot ce e necuprins.
Dă-mi flacăra din focul Tău nestins
Să urc mai sus de cer, mai sus de stele.

Îngăduie ca sufletul meu prins
Din când în când de pasiuni rebele
Să fie dezlegat de orice rele
Şi-aprinde iar lumina-n ochiu-mi stins,

Cuminecând fiinţa mea firavă
Cu-n singur strop din necuprinsa-Ţi slavă.
Purificat altfel, Te rog, Părinte,
Ascultă-mi cea din urmă rugăminte :

SPRE NEAMUL MEU ÎNTOARCE, DOAMNE, FAŢA,
Şi ia-mi, ca preţ al rugii mele, viaţa."

Câtă smerenie, văzând limitele minţii umane şi dorind deschiderea spre tainele care susţin lumea, cât foc duhovnicesc mistuitor, atât de departe de căldicelele noastre bâiguiri din puţinele rugăciuni pe care ne deranjăm să le spunem. După atâta suferinţă în condiţiile inumane ale închisorii, doreşte ca Dumnezeu să-l miluiască cu un singur strop "din necuprinsa-I slavă", care ar fi de ajuns să îi lumineze întreaga fiinţă. Apoi, o rugăminte înălţată lui Dumnezeu să Îşi întoarcă Faţa către poporul român, preţul pe care poetul e dispus să îl plătească fiind însăşi viaţa sa. Ce contrast faţă de acea atitudine de băşcălie sterilă, de viziune superficială, de indiferenţă snoabă, faţă de acea atitudine de care ne lovim atât de des, pentru că unii nu înţeleg ce datorii au faţă de poporul lor, fiindcă nu înţeleg poporul român, spiritul românesc, prin care am dăinuit frumos în faţa tuturor adversităţilor, prin care am contribuit cu floarea noastră unică la buchetul omenirii, prin care de atâtea ori ne-am apărat fiinţa de popor creştin prin apărarea limbii noastre, moştenirii noastre, temeliei pe care am fost zidiţi, iar acea temelie este Hristos.
Unii greşesc din nepăsarea inculturii, alţii din snobismul unei culturi lipsite de Dumnezeu, lipsite de sensul ultim al existenţei omului, lipsite de smerenia şi iubirea fără de care suntem doar praf şi cenuşă, oricât de importanţi ne-am crede şi ne-am da, nemulţumindu-I lui Dumnezeu pentru darurile sale.
Astfel în poezia "Medicul de la camera de tortură", Nicolae Călinescu ne spune :

"Azi
Nu mai moare nimeni în camera de tortură.
Medicul e un expert de seamă
Ştie pragul
Unde îngenunche eroii,
Unde se leapădă de credinţă sfinţii
Şi unde
Nimeni, absolut nimeni
Nu mai suportă povara vieţii.
Calculează şi prescrie
Şi veghează
Să nu sucombe cobaiul.
Aici, oricine ai fi,
Deschide gura şi vorbeşte !
Eşti zdrenţuit în umilinţă
Şi constaţi
Că nu eşti supraom.
Medicul de la camera de tortură
Este un intelectual fin.
În astă seară a suspendat programul de rutină;
merge la un concert
cu muzică
de Bach."

Iată, raţiunea umană lipsită de Dumnezeu unde duce. De altfel, Adorno a criticat raţionalismul iluminist pentru că a stat la baza perceperii omului ca obiect şi distrugerii lui în numele eficienţei, aşa cum făceau naziştii în lagărele lor, care erau menite să funcţioneze ca fabrici eficiente, chiar dacă asta însemna moartea acelora din societate pe care cei de la putere îi considerau inutili. Mai mult, raţiunea este doar unul dintre elementele inteligenţei umane, care mai are şi imaginaţia şi intuiţiile intelectuale, iar acel "nous" de care vorbeşte Platon se referă la inteligenţa cu toate elementele ei. De altfel, raţiune are orice om, cu categoriile ei, deci oamenii care se deosebesc prin inteligenţă şi talent de majoritatea oamenilor nu prin raţiune se deosebesc.
Mai mult, fără revelaţia hristică, nici cel mai inteligent om nu poate înţelege multe lucruri şi până la urmă se pierde în iadul însingurării, al lacului de gheaţă în care îl duce mintea omenească ruptă de iluminarea dumnezeiască şi de înţelegerea tainei din fiecare persoană. Rătăcirile geniilor care nu au fost ortodocşi practicanţi, precum invenţii dăunătoare sau sprijinirea unor partide extremiste sau alunecarea în patimi precum beţia sunt cauzate tot de lipsa de sens a lumii fără Dumnezeu şi de nimicul pe care îl găsim în noi atunci când nu Îi dăm de mâncare, când nu Îi dăm să bea lui Hristos care este în noi, atunci când întinăm chipul lui Dumnezeu din noi, când pierdem asemănarea cu El fiindcă nu am împreună-lucrat cu Dumnezeu virtuţile. Dacă am fi făcut-o, ne-am fi valorificat deplin şi potenţialul intelectual şi pe cel moral, precum au făcut-o părintele Seraphim Rose sau părintele Arsenie Boca.
Tortura fizică şi psihică la care au fost supuşi cei întemniţaţi i-a dus pe cei smeriţi şi trăitori la simţirea mai aproape a lui Dumnezeu, la înţelegerea mai adâncă a tainii morţii şi învierii lui Hristos, aşa cum arată Radu Gyr în "As-noapte, Iisus...". De curând, s-au descoperit sfintele moaşte ale lui Radu Gyr şi ale soţiei sale.

"As-noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ !
Luna-a intrat după El în celulă
Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L spoia cu argint pe veşminte,
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de subt pătura sură :
- Doamne, de unde vii ? Din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac...

A stat lângă mine pe rogojină :
- Pune-Mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea urme de răni şi rugină,
parcă purtase lanţuri, cândva...

Oftând, Şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână,
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână
şi am dormit o mie de ani...

Când m-am trezit din grozava genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri...

Am întins braţele. Nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul. Niciun răspuns.
Doar razele reci ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au împuns.

- Unde eşti, Doamne ? - am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit, şi pe mâinile mele
am găsit urmele cuielor Lui..."