Limba, oglindă a spiritului

F.R. Leavis spunea că există o corespondenţă între capacitatea de a folosi limbajul şi capacitatea de a gândi şi a simţi, că o limbă sărăcită înseamnă un spirit sărăcit. Limbajul nu trebuie luat doar în sens academic, limbajul e capabil de a exprima analogii inedite sau a înălţa sufletul sau a exprima subtilităţi de gândire sau a exprima totalitatea stărilor sufleteşti, inclusiv pe cele mai elevate şi a introduce nuanţe edificatoare. El poate exprima sufletul curat al unui popor sau al unei persoane, poate exprima demnitate, poate îngemăna sensibilitatea cu expresivitatea, poate exprima interacţiunea omului cu mediul său, ajungându-se într-o limbă la exprimarea unor secole de experienţă şi unor valori pe care s-a construit un popor, prin care respiră şi dăinuie un popor.
Despre limba română, Nichita Stănescu a spus că e „dumnezeiesc de frumoasă”. Chiar şi Caragiale, care făcea o distincţie între românii de la sat şi cei de la oraş (chiar apărându-i pe ţărani în 1907, sau plasându-şi drama în mediu rural, în timp ce comediile sunt în mediu urban), sau care aprecia un român precum Eminescu, a spus (citat de Ion Rotaru în „O istorie a literaturii române”) : „În genere, românii sunt bravi şi sobri, răbdători şi cuminţi. Pricep uşor, sunt spirituali şi vorbesc o limbă foarte colorată şi elegantă”.
Mă opun celor care încearcă să stârpească geniul şi spiritualitatea limbii române, poporului român. Mă voi lupta, dacă mă va ajuta Dumnezeu, pentru tinerii care pot să nu ajungă superficiali, dacă cineva sau mai multe persoane fac eforturi în acest sens. Să nu uităm ce a spus Mântuitorul, că mai mult ne afectează ceea ce iese din gură decât ce mâncăm (deşi postul fiziologic are rostul lui, ca mijloc spre un scop spiritual), mai mult contează cuvintele, fiindcă ele reflectă ce avem în inimă. Unii pot încerca prin meşteşugire să pară mai buni decât sunt sau preocupaţi sau afectaţi de o anumită temă, dar cititorul sau ascultătorul atent va percepe că undeva, ceva scârţâie. Dar în „Mioriţa” sau în „Meşterul Manole”, de exemplu, nu scârţâie nimic, precum nu scârţâie în poeziile patriotice ale lui Eminescu sau Goga, sau în poeziile lui Vieru. Avem multe opere populare şi culte care arată spiritul românesc, avem români adevăraţi pe care îi putem asculta vorbind. După cum spune poezia (cu o explicaţie pentru sovietofili), "Eu nu mă las de limba noastră, de limba noastră cea română !". 

Hristos a înviat !

Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând ! Mă bucur că la biserica din parohia de care aparţin au fost atâţia oameni să ia lumină, mă bucur că sunt atâţia români care au participat la taina Învierii. Trăim vremuri grele, în care se folosesc mijloace subtile de a îl menţine pe om numai într-o dimensiune orizontală a existenţei, trăim vremurile ispitelor din ce în ce mai perfecţionate. Din cauza ispitelor pe care mulţi nu suntem încă pregătiţi duhovniceşte să le respingem, se petrec multe nelegiuiri şi observarea răspândirii acestora poate duce la răcirea iubirii, precum suntem avertizaţi în Noul Testament.
Acesta este pericolul, să ni se răcească iubirea, poate chiar până la dispariţie, dar asta se poate întâmpla doar dacă nu avem inimile suficient de sus, dacă nu avem ochii aţintiţi suficient de mult înspre Izvorul Vieţii, dacă ne concentrăm pe păcatele altora în loc să ne nevoim şi să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute în ce priveşte păcatele noastre. Noi ar trebui să trăim ca să ne ajutăm aproapele, să îl iubim, nu să îl judecăm; să judecăm păcatul, dar nu pe păcătos. Să înţelegem că avem bârna în ochiul nostru şi să ne rugăm să primim harul lui Dumnezeu, pentru binele nostru şi pentru binele aproapelui nostru, pe care noi nu îl putem ajuta să se schimbe în bine cât timp nu avem inima curată.
Trăim la cote alarmante ale trufiei, în loc să Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru viaţă şi pentru darurile pe care ni le-a dat, pentru ajutorul pe care îl dă eforturilor noastre, eforturi care ar fi în zadar fără ajutorul Lui. Ne pierdem în lucruri meschine sau în speculaţii, nedându-ne seama că ne veştejim sufleteşte. Dar nu câştigăm nimic dacă ne pierdem sufletul, nu avem nimic mai de preţ decât sufletul nostru şi veşnicia lui, pe care trebuie să ne rugăm că o vom trăi în lumina lui Dumnezeu, nu în întunericul micimii noastre. Hristos a înviat din morţi, trebuie să înviem şi noi, trebuie să înţelegem că "voia mea este iadul" şi că trebuie să ajungem ca voia noastră să coincidă cu voia lui Dumnezeu, izvorul a tot binele. Dumnezeu să ne ajute pe toţi !