F.R. Leavis spunea că există o corespondenţă între capacitatea de a folosi limbajul şi capacitatea de a gândi şi a simţi, că o limbă sărăcită înseamnă un spirit sărăcit. Limbajul nu trebuie luat doar în sens academic, limbajul e capabil de a exprima analogii inedite sau a înălţa sufletul sau a exprima subtilităţi de gândire sau a exprima totalitatea stărilor sufleteşti, inclusiv pe cele mai elevate şi a introduce nuanţe edificatoare. El poate exprima sufletul curat al unui popor sau al unei persoane, poate exprima demnitate, poate îngemăna sensibilitatea cu expresivitatea, poate exprima interacţiunea omului cu mediul său, ajungându-se într-o limbă la exprimarea unor secole de experienţă şi unor valori pe care s-a construit un popor, prin care respiră şi dăinuie un popor.
Despre limba română, Nichita Stănescu a spus că e „dumnezeiesc de frumoasă”. Chiar şi Caragiale, care făcea o distincţie între românii de la sat şi cei de la oraş (chiar apărându-i pe ţărani în 1907, sau plasându-şi drama în mediu rural, în timp ce comediile sunt în mediu urban), sau care aprecia un român precum Eminescu, a spus (citat de Ion Rotaru în „O istorie a literaturii române”) : „În genere, românii sunt bravi şi sobri, răbdători şi cuminţi. Pricep uşor, sunt spirituali şi vorbesc o limbă foarte colorată şi elegantă”.
Mă opun celor care încearcă să stârpească geniul şi spiritualitatea limbii române, poporului român. Mă voi lupta, dacă mă va ajuta Dumnezeu, pentru tinerii care pot să nu ajungă superficiali, dacă cineva sau mai multe persoane fac eforturi în acest sens. Să nu uităm ce a spus Mântuitorul, că mai mult ne afectează ceea ce iese din gură decât ce mâncăm (deşi postul fiziologic are rostul lui, ca mijloc spre un scop spiritual), mai mult contează cuvintele, fiindcă ele reflectă ce avem în inimă. Unii pot încerca prin meşteşugire să pară mai buni decât sunt sau preocupaţi sau afectaţi de o anumită temă, dar cititorul sau ascultătorul atent va percepe că undeva, ceva scârţâie. Dar în „Mioriţa” sau în „Meşterul Manole”, de exemplu, nu scârţâie nimic, precum nu scârţâie în poeziile patriotice ale lui Eminescu sau Goga, sau în poeziile lui Vieru. Avem multe opere populare şi culte care arată spiritul românesc, avem români adevăraţi pe care îi putem asculta vorbind. După cum spune poezia (cu o explicaţie pentru sovietofili), "Eu nu mă las de limba noastră, de limba noastră cea română !".
Despre limba română, Nichita Stănescu a spus că e „dumnezeiesc de frumoasă”. Chiar şi Caragiale, care făcea o distincţie între românii de la sat şi cei de la oraş (chiar apărându-i pe ţărani în 1907, sau plasându-şi drama în mediu rural, în timp ce comediile sunt în mediu urban), sau care aprecia un român precum Eminescu, a spus (citat de Ion Rotaru în „O istorie a literaturii române”) : „În genere, românii sunt bravi şi sobri, răbdători şi cuminţi. Pricep uşor, sunt spirituali şi vorbesc o limbă foarte colorată şi elegantă”.
Mă opun celor care încearcă să stârpească geniul şi spiritualitatea limbii române, poporului român. Mă voi lupta, dacă mă va ajuta Dumnezeu, pentru tinerii care pot să nu ajungă superficiali, dacă cineva sau mai multe persoane fac eforturi în acest sens. Să nu uităm ce a spus Mântuitorul, că mai mult ne afectează ceea ce iese din gură decât ce mâncăm (deşi postul fiziologic are rostul lui, ca mijloc spre un scop spiritual), mai mult contează cuvintele, fiindcă ele reflectă ce avem în inimă. Unii pot încerca prin meşteşugire să pară mai buni decât sunt sau preocupaţi sau afectaţi de o anumită temă, dar cititorul sau ascultătorul atent va percepe că undeva, ceva scârţâie. Dar în „Mioriţa” sau în „Meşterul Manole”, de exemplu, nu scârţâie nimic, precum nu scârţâie în poeziile patriotice ale lui Eminescu sau Goga, sau în poeziile lui Vieru. Avem multe opere populare şi culte care arată spiritul românesc, avem români adevăraţi pe care îi putem asculta vorbind. După cum spune poezia (cu o explicaţie pentru sovietofili), "Eu nu mă las de limba noastră, de limba noastră cea română !".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu