A fi român cu demnitate

Din păcate pentru mine, mi-a fost dat să trăiesc într-o perioadă foarte proastă pentru poporul român, în ceea ce priveşte respectul de sine. Mă refer că trăiesc într-o perioadă în care pare că oricine poate spune orice despre poporul român, fără să se gândească vreo clipă că nu are dreptate, sau că jigneşte oameni nevinovaţi. 
Acest eseu este practic o critică la adresa acelor români care insultă şi batjocoresc poporul român, fără să facă diferenţe între oameni, fără să iubească, fără să îşi dorească de fapt să construiască ceva. 
Mai mult, astfel de oameni nu văd legătura dintre românii de azi şi românii din trecut, ceea ce e complet greşit din partea lor. Îmi pare rău că unii nu ştiu istorie, că nu ştiu că poporul român s-a format în mod organic, din oameni trăind în provincii romanizate, că etnogeneza sa l-a destinat să trăiască într-un pământ care a fost supus invaziilor popoarelor migratoare şi distrugătoare timp de sute de ani, iar apoi să fie înconjurat de diverse imperii sau state formate pornind de la elite militare care au asimilat populaţiile din pământurile în care au ajuns. 
Îmi pare rău că unii uită luptele şi succesele împotriva Ungariei, Poloniei, glorioasele victorii împotriva Imperiului Otoman, mulţumită celor mai mari comandanţi militari din vremea lor, Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Mai mult, se uită toate faptele domnitorilor noştri pentru apărarea credinţei ortodoxe în principatele lor şi peste hotare. 
De la Neagoe Basarab, care prin învăţăturile lui profunde (care, după cum a remarcat Dan Puric, stau în contrast ironic cu toate compromisurile morale promovate de Machiavelli şi general acceptate în Occident) a arătat ce înseamnă un conducător român şi cum să te fereşti de rătăcirile politice şi religioase, la Ştefan cel Mare, care, după cum remarca părintele Cleopa, se consulta mereu cu un sihastru, la Constantin Brâncoveanu, care nu s-a temut de cei care pot ucide trupul, dar de suflet nu se pot atinge şi a ales martiriul şi calvarul de a îşi vedea copiii murind, până la toţi voievozii care au apărat Muntele Athos sau bisericile ortodoxe din Ardealul ocupat şi în care românii erau discriminaţi. 
Îmi pare rău că unii uită de toate luptele pentru dreptate şi unire, începute de traducătorii Bibliei, care doreau o limbă pe deplin înţeleasă în toate colţurile ţării (deşi oricum noi avem subdialecte, nu dialecte), apoi continuate de Şcoala Ardeleană (şi de răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan) şi apoi pe timpul revoluţiei de la 1848, iar până la urmă concretizate parţial prin unirea de la 1859, când Cuza şi ceilalţi patrioţi au reuşit să se impună în faţa dorinţelor mai-marilor Europei. Îmi pare rău că unii uită de sutele de mii de victime din primul război mondial, de cum pentru prima oară în istorie am devenit cu toţii fraţi nu doar prin sânge, limbă, religie, cultură, ci şi politic. 
Îmi pare rău că unii uită perioada de înflorire dintre cele două războaie mondiale, în care arta română, în special literatura, au intrat în rândul marilor arte ale lumii, asta după ce, prin arta populară, eram deja acolo. Până în 1938, am fost pe un făgaş bun din punct de vedere economic şi politic, deşi, ca în toată istoria noastră, cultura spirituală a fost cu paşi buni în faţa celei materiale. Ce s-a întâmplat în al doilea război mondial, când am fost sfâşiaţi de lupta pentru putere dintre nazişti şi sovietici, se ştie bine. Churchill a salvat 90% din Grecia, dar 90% din România n-a contat. 
Nu putem conta pe ajutorul străinilor; în vremuri bune şi, în special, în vremuri grele, putem conta doar pe noi înşine. Orice om cu o cultură generală acceptabilă cunoaşte contribuţiile României la patrimoniul mondial. Nu doar sfinţi şi artişti, ci şi mari inventatori, oameni de ştiinţă şi exploratori, Racoviţă, Coandă, G.E. Palade, Odobleja sau Moisil. Iar marii artişti au crescut din pământul dureros şi atmosfera spirituală elevată a României. România a dat lumii mari poeţi, pentru că această poezie a sufletului românesc începe din clasele cele mai joase, a început din înţelepciunea şi sănătatea sufletească a ţăranului român, care era peste ce s-a văzut vreodată la omul de rând din Occident. 
De exemplu, cărţile lui Simeon Florea Marian despre tradiţiile de la sate şi în primul rând credinţele şi sistemul de valori care stăteau la baza lor sunt elocvente pentru a înţelege obârşia marilor români şi tuturor celor care au respectat valorile ţării şi nu au trăit cu spatele la neam şi la Dumnezeu. Ca să dau un singur exemplu, în "Înmormântarea la români", despre ce însemna pentru ţăranul român fericirea : "Iar fericiţi se consideră acei oameni cari cât trăiesc aici pe pământ sunt milostivi, căci ei prin milostenie îşi mântuiesc sufletul de munca cea eternă şi după moarte ajung la fericirea eternă, care e adevărata fericire. De asemenea se consideră a fi fericiţi şi aceia cari în această lume pătimesc mai mult, crezându-se că îşi iau pedeapsa în lumea aceasta şi că-n cealaltă lume nu vor mai avea nimic de suferit." Iar sufletul răscumpărat "zboară de la pământ, din această vale a necazurilor, din acest loc depravat, plin de intrige, invidie şi nesaţ, în acea lume unde este veselie eternă, acolo în lumea nevinovaţilor, în patria amoraşilor şi în corul îngerilor cereşti". 
Aceasta este credinţa care duce la fermitate şi frumuseţe interioară, care permite omului să se sacrifice pentru Hristos şi (la nevoie) pentru neam, precum şi să creeze lucruri deosebite şi de durată în domeniul său. Nu e important să dăm cu sapa, e important să păstrăm acele calităţi sufleteşti care înnobilează : răbdarea, hărnicia, fermitatea în principii, omenia, cumpătarea, totul pornind din iubire de Dumnezeu, fără de care nu există iubire statornică pentru toţi semenii, ci ea devine efemeră şi selectivă. 
Spiritul naţional rămâne acelaşi, dar se manifestă altfel în diferite epoci şi contexte geopolitice. Spiritul naţional este cu atât mai puternic, cu cât mai mult spirit are un individ. Un individ lipsit de spirit nu poate fi un român adevărat, de fapt nu aparţine niciunei naţiuni de pe Glob. Un român este cu atât mai adevărat, cu cât are mai mult spirit. Românii, din cauza problemelor materiale, dar şi ideilor din Occident, care nu sunt toate bune, trec printr-o oarecare criză morală. Dar sunt mult peste popoarele din Occident ca şi calitate umană - cei care neagă asta o fac pentru că lor de fapt le pasă doar de finanţe. 
Poporul român trebuie judecat în comparaţie cu celelalte popoare, şi doar cei care n-au fost vreodată în Occident, sau au ei înşişi idei fixiste şi materialiste, nu văd că românii sunt peste occidentali, ca oameni, poate nu mereu ca rotiţe într-un sistem, dar ca oameni da. Poporul român în ziua de astăzi este un popor eroic, muncind din greu încă din copilărie, maturizându-se uneori prea mult, având un orizont mai larg decât occidentalii şi o cultură generală mai bună. Cine e mediocru în România, e bun în Occident, cine e bun în România, e considerat geniu în Occident. 
Poate din cauza trădătorilor de neam, nu se pot afirma mereu, dar ei între ei se apreciază, şi românii decenţi îi apreciază. Mulţi studenţi români primesc burse şi studiază la facultăţi importante din Occident, mulţi lucrează în domeniul IT, mulţi tineri se întrec în realizări artistice şi, ce e cel mai important, avem tineri care se roagă lui Dumnezeu pentru a rămâne în lumina neapropiată a lui Hristos, căci "fără Mine nu puteţi face nimic" şi unde nu există înţelepciune, darurile se irosesc mai devreme sau mai târziu şi, printre altele, asta înseamnă că ele nu vor fi date mai departe şi poporului român. 
Geniile sunt caracterizate de o imaginaţie puternică şi intuiţii intelectuale corecte, că raţiune, cu acele categorii ale ei, are oricine, nu în ea stă genialitatea; de asemenea, geniile adevărate au fost şi persoane foarte sensibile şi preocupate de soarta celorlalţi, care au încercat să înţeleagă profund fiinţa umană şi care sunt idealele spre care ar trebui să se îndrepte (nu e nevoie să le înfăptuieşti ca să tinzi spre ele); unii au avut şi rătăciri, concretizate prin invenţii periculoase sau sprijinirea unor partide politice extremiste sau împietrirea talentului din cauza secătuirii inimii sau alunecarea pe panta viciilor. 
Dar cele mai mari genii şi cele care pot aduce cele mai mari beneficii societăţii sunt cele care devin sau rămân creştini ortodocşi practicanţi, precum părintele Seraphim Rose în SUA (vedeţi de ex. cartea lui "Nihilism : Root of the Revolution of the Modern World") sau părintele Arsenie Boca în România, ca să dau doar două exemple. 
De fapt, părintele Arsenie e exemplu nu doar de geniu rămas ortodox practicant, ci de geniu ridicat la sfinţenie, care prin multele sale rugăciuni întru Dreapta Credinţă, prin parcurgerea treptelor rugăciunii (a gurii, a minţii, a inimii, de sine mişcătoare, văzătoare, în extaz şi duhovnicească, vedeţi şi comentariile părintelui Cleopa), a ajuns şi la înaintevedere. Credinţa ortodoxă limpezeşte şi face să strălucească inteligenţa, te face să îţi îndeplineşti tot potenţialul lăsat de Dumnezeu, în acelaşi timp făcându-ţi sufletul să înţeleagă şi să îşi iubească semenii şi în general te duce la smerenia necesară pentru a fi folositor societăţii şi plăcut lui Dumnezeu. 
Credinţa ortodoxă duce la cunoaştere (şi nu la cea distorsionată şi distrugătoare de tip faustian) şi cine e atent vede lesne limitele de cunoaştere (ca să nu mai vorbim de defectele morale) ale necredincioşilor. Ca să dau un singur exemplu, fragmentarea specifică postmodernismului nu este decât afirmarea limitelor de cunoaştere ale acelor persoane, dar care în obtuzitatea şi aroganţa lor, îşi închipuie că nimeni nu poate cunoaşte mai mult decât sunt capabile ele. Petre Ţuţea, vorbind despre ierarhia fiinţelor umane, punea geniul doar pe treapta a treia, pe a doua fiind eroul, iar pe treapta cea mai de sus, sfântul. Aceasta deoarece sfântul este cel mai aproape de desăvârşirea cunoaşterii şi a iubirii; geniile de multe ori au un bagaj de cunoştinţe util doar până la un anumit punct, dar care nu se ridică la importanţa Adevărului care ne pune în relaţie cu Dumnezeu, iubirea spirituală şi inteligenţa creatoare eternă şi perfectă; trebuie să avem grijă cu acele cunoştinţe care ne devin balast şi să ne îndreptăm spre cele înălţătoare şi cu adevărat folositoare. Nu degeaba a spus părintele Stăniloae "Credinţa este ştiinţa adevărată". 
Poporul român are şi cel mai mare procentaj de credincioşi creştini din Europa, şi, chiar dacă unele sondaje sugerează că doar o treime ar fi practicanţi, tot e mult pentru Europa de astăzi. Nu numai asta, dar avem destui credincioşi ortodocşi care, nu doar că sunt mai buni decât occidentalii în materie de teologie şi de trăire, dar au şi o cultură generală mai bună. România nu e SUA, unde există un haos de secte, creat de interese financiare şi de oameni care citesc numai ce le convine din Biblie şi sunt preocupaţi mai mult de birocraţie şi de marketing, oameni care nu se nevoiesc înainte de a emite judecăţi teologice. Fără trăire, fără dogme, fără harul revărsat prin Sfintele Taine (asupra cărora au stăruit Hristos, apostolii şi cei mai mari sfinţi la cele şapte sinoade) şi fără tradiţia Sfinţilor Părinţi nu poţi ajunge la formarea judecăţii duhovniceşti, nu poţi interpreta şi te îneci în marea Scripturii, riscând să îi îneci şi pe alţii. 
Problema pentru incredibila lipsă de respect de sine, de respect pentru Tricolor, pentru istorie şi pentru compatrioţi, problema e că mulţi nu fac distincţia între POPOR şi clasa conducătoare, care poate fi una de profitori. (Tudor Vladimirescu ştia, noi ce scuză am avea să nu ştim ?) Poporul e acela care suferă persecuţia comunistă în închisori, în numele lui Hristos, poporul e acela care suferă greutăţile tranziţiei, poporul e acela care cântă despre Ştefan cel Mare sau despre crăişorul munţilor, poporul e acela care trimite cărţi româneşti peste Prut, poporul e acela pentru care statul în străinătatea atee e o povară, poporul e capabil de jertfă pentru Adevăr; unii oameni din cadrul poporului pot ajunge în clasa conducătoare, dacă există destui români uniţi în Dumnezeu. 
N-aveam cum să îi oprim pe şmecherii care s-au ridicat după Revoluţia din 1989, nu sunt de vină 20 de milioane de români. Revoluţii au fost în lume de la Spartacus încoace, nu toate pot fi reuşite. Credeţi că cei din ţări mai sărace chiar iubesc drogurile sau războaiele ? N-au ce face, nu e vina lor. Dar noi avem speranţa că toate eforturile noastre vor fi răsplătite, că treptat vom intra pe un făgaş normal, cum eram în anii '20-'30; depinde şi de cum va merge treaba cu Uniunea Europeană, dar noi trebuie să ne punem speranţa în Dumnezeu în primul rând, nu în astfel de construcţii politice, până la urmă efemere. Ceea ce este cert este că trebuie să vedem ce opţiuni avem în fiecare context geopolitic şi că nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de vreun partid care se arată agresiv faţă de UE, dar nu din naţionalism sincer, ci din dorinţa de a apăra interesele anumitor membri de partid (şi chiar şi naţionalismul sincer trebuie să vină cu soluţii alternative, dacă ele există, altfel degeaba critică UE). Oricum, Dumnezeu cere mai mult de la popoarele ortodoxe şi trebuie să ştim să înfruntăm vremurile grele, să ne lămurim în foc dragostea de ţară şi credinţa ortodoxă. 
Zeci de mii de români comentează azi că „ei, dacă n-am fi înconjuraţi de proşti care nu îşi dau seama”. I-auzi domne, zeci de mii de români sunt înconjuraţi de proşti ! Atunci, e o onoare pentru poporul român să aibă zeci de mii de non-proşti. 
Niciun popor din lume nu are numai oameni minunaţi, sau numai oameni culţi sau foarte muncitori. Poporul român începe cu fiecare dintre noi, trebuie să ne uităm întâi în oglindă. Să nu ne închipuim vreodată că am făcut tot binele pe care l-am fi putut face sau că ne păzim mereu de toate păcatele. În catehismul ortodox nu există îndatoriri doar faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni în general, ci şi faţă de poporul tău în particular. Desigur, nu trebuie să ne transformăm poporul în idol, ci să avem dreapta măsură; astfel nu vom cădea în xenofobie sau discriminare. 
Credeţi că marii români stăteau mereu să se plângă ? Numai oamenii fără valoare cred că poporul român n-are caracter sau că e "de rahat", pentru că, dacă eşti tu însuţi un român de valoare, poţi gândi profund şi vedea de unde ai calităţile şi găsi calităţi în alţi români. 
Una e să nu iubeşti România şi alta să faci generalizări, insultând un popor întreg, una e să spui "F...k you Romania" cu prietenii, şi cu totul alta în faţa străinilor. Chiar dacă ai tu spatele asigurat şi nu depinzi de opinia străinilor despre România şi poporul român, trebuie să fii un pic om şi să te gândeşti că pe alţi români îi poate afecta. Turiştii trebuie să vină în ţara părintelui Stăniloae, a folclorului, a mănăstirilor din Moldova, a Carpaţilor, a bisericilor din Maramureş,a cetăţilor medievale, a sculpturilor lui Brâncuşi, a muzeelor, a Mării Negre etc. Şi în ţara artiştilor, martirilor, credincioşilor, oamenilor ospitalieri. Dacă pentru un individ, un om cu multe defecte e mai "român" decât unul cu multe calităţi, atunci trebuie să încheiem discuţia. 
Apropo, iată un citat din părintele Stăniloae despre poporul român : "Noi suntem un popor deosebit. La noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviinţă, e o delicateţe, o blândeţe, o bunătate, o o căldură, o curăţie, sunt nişte virtuţi… Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem şi lumii lumină; "lume" de la "lumină" (nota mea, din latină)… noi avem nişte adâncimi foarte clare, nişte adâncimi luminoase, lumina e adâncimea noastră… basmele, iarăşi; e-atâta bunătate, atâta lumină în ele… avem colindele, doinele sau dorul – cuvinte fără echivalenţă la alte popoare.". Dar şi Ion Luca Caragiale a spus (citat de Ion Rotaru în "O istorie a literaturii române") : "În genere, românii sunt bravi şi sobri, răbdători şi cuminţi; pricep uşor, sunt spirituali şi vorbesc o limbă foarte colorată şi elegantă". 
În ceea ce îi priveşte pe cei plecaţi din ţară, oare le convine să plece cu o enormă prejudecată împotriva românilor ? Să-l angajeze pe nu ştiu ce străin că el nu porneşte cu atâtea prejudecăţi împotriva lui ? Eroii îşi iubesc ţara şi când trăiesc prost, patrioţii îşi iubesc ţara când au o viaţă fără probleme majore, iar cei care nu vor să fie patrioţi, tot trebuie să respecte munca altora în folosul ţării şi să se respecte pe sine, nu să se autoflageleze ca provenind dintr-o ţară sub orice critică. Sincer, atitudinea de genul "România groaznică, eu minunat, că n-am nimic în comun cu poporul român" mi se pare de-a dreptul josnică. Nu prietene, poate tu n-ai în comun, marii oameni ai acestei naţiuni au avut, au fost românul bun ridicat la un nivel deosebit. Românii buni, care există şi astăzi şi sunt destui numeric, având în vedere nivelul general al omenirii. 
Cei care vor continua să creadă în spiritul românesc, cei care vor face, ceea ce le stă în putinţă, pentru binele ţării, aceia merită toată stima, aceia arăta că România măcar încearcă să aibă viitor. Deşi e clar că economia României trebuie îmbunătăţită, eu îl iubesc pe român oricum, fiindcă îl înţeleg. Avem nevoie de unele lucruri materiale, dar ce dăinuieşte este cultura spirituală şi avem responsabilitatea de a păstra întreagă moştenirea noastră ortodoxă şi să continuăm prin viaţa noastră lupta pentru apărarea Adevărului, pentru că Biserica din lumea asta este luptătoare, iar cea din Împărăţia cerurilor este biruitoare. Dacă ne vom călca în picioare principiile şi vom alege calea uşoară, Hristos va spune că nu ne mai cunoaşte şi nu ne va mai rămâne nimic din ce a fost şi este frumos şi înălţător în poporul nostru şi probabil nici nu vom mai fi. 
Dar Dumnezeu ne-a creat ca să fim dreptmăritori şi mărturisitori şi cine vrea să facă bine ţării şi semenilor în general să îşi ia crucea şi să Îl urmeze pe Hristos, capul Bisericii Ortodoxe. "Mare este acela care numai de mărimea lui nu se ocupă. Este cel care creşte fără să ştie, ca bobul de grâu în strălucirea soarelui. Dacă este o creştere naturală, este şi o creştere supranaturală. Căci adevărata dimensiune a desăvârşirii este smerenia". (părintele Arsenie Boca) 

Legătura dintre "Mioriţa" şi caracterul poporului român

Am ales să scriu acest eseu legat de caracterul poporului român pornind de la poezia populară “Mioriţa”, plecând de la ideea că poporul nostru îşi găseşte cea mai fidelă reprezentare în “Mioriţa” culeasă de Alecsandri. Ea exprimă ceea ce poporul român chiar credea şi simţea, nu cu scopul de a îi impresiona pe turişti sau altceva, şi prin urmare se pot stabili legături între ce a trăit şi a simţit atunci poporul român şi ceea ce a trăit şi a simţit mai târziu. Era opinia unui profesor universitar român că “Mioriţa” era de fapt iniţial o poezie inspirată din activităţile agrare şi că la nuntă de fapt se năştea o stea. Descoperirile arheologice tind să confirme ocupaţiile legate de agricultură ale poporului român, şi în sărbători populare precum „Dragobetele” putem regăsi această exaltare a primăverii şi fertilităţii, tipică oricărei societăţi umane, care numai prin acest entuziasm în faţa vieţii îşi poate asigura continuitatea.
Era de asemenea opinia acelui profesor că „Mioriţa” poate ajuta alte popoare europene să îşi înţeleagă mai bine propriile creaţii populare şi că tradiţia noastră orală este un bun spiritual pentru care putem dobândi respectul altor popoare. Dar cred că trebuie menţionat că poporul român este deocamdată obişnuit cu forma baladei aşa cum apare ea în manualele şcolare şi cum a fost cântată de Tudor Gheorghe, deci în varianta lui Alecsandri, în care steaua respectivă cade. S-a spus despre „Mioriţa” lui Alecsandri că este un poem filozofic, pesimist, că exprimă fatalismul şi resemnarea „tipic româneşti”. Eu cred că e nevoie de o discuţie pe această temă, că ar trebui măcar introduse nişte nuanţe.
Pentru început, nu este clar că păstorul moldovean (moldovean fiindcă ne referim la varianta lui Alecsandri), nu se va apăra. Numai că geniul popular, în loc să descrie bâta pe care trebuia să şi-o pregătească ţăranul, ne prezintă viziunea poetică pe care păstorul o are privind ritul de trecere pe care îl constituie moartea, dar şi privind dimensiunea spirituală a ocupaţiei sale. Este clar că păstorii trebuiau să petreacă nişte luni departe de civilizaţie, în mijlocul Naturii, ceea ce invită spre contemplaţie şi te lasă singur cu gândurile tale. Natura, pe atunci neprihănită, nu făcea decât să sporească sensibilitatea şi melancolia, iar cultura umană se făcea simţită doar prin cântecul fluierului. De altfel, ciobănaşul folosea trei tipuri de fluier, fiecare exprimând stări sufleteşti diferite : duioşenie („mult zice duios”), dragoste („mult zice cu drag”) şi pasiune mistuitoare („mult zice cu foc”). Aceste trei stări sufleteşti sunt definitorii pentru poporul român.
Popor neolatin, dar cu răsfrângeri din spiritualitatea dacă şi a sa „apetitus morti”, în mai multe creaţii populare româneşti apare această idee că dragostea e de ajuns pentru împlinirea vieţii şi că eroul luptă cu vitejie pentru o viaţă conformă cu aspiraţiile sufletului său. Mă gândesc aici la balada „Toma Alimoş”, sau la cântecele lui Liviu Vasilică „ce mi-e drag în lumea asta, calul, puşca şi nevasta”. Să nu uităm că Eminescu, considerat de unii „românul absolut”, descrie într-una din poeziile sale ("Sara pe deal") un episod amoros pentru care ar merita să îţi dai viaţa toată. De asemenea, în „Înger şi Demon”, eroul, „demon”, este un tânăr care şi-a dedicat viaţa luptei pentru o revoluţie socială şi implicit în mentalitatea oamenilor, „El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă/Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.” Lupta demonului pentru înfăptuirea principiilor sale nobile îl conduc la singurătate şi o viaţă dificilă din punct de vedere material, iar atunci când se îmbolnăveşte, nimeni nu e aproape ca să îi alineze suferinţa. Dar la sfârşit apare femeia iubită, şi „Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere”.
Faptul că un poet romantic este considerat poet naţional nu este un fenomen unic, însă consider că în cazul poporului român indică o tendinţă romantică a sufletului românesc. Această tendinţă se poate observa în mai multe, de la tipul de muzică pe care au creat-o românii de-a lungul secolelor, începând cu doina, până chiar şi la exemplul marelui poet Nichita Stănescu, care a fost sentimental în creaţiile sale într-o epocă în care să fii sentimental în poezii părea paradoxal. Pe lângă asta, aş menţiona că Eminescu nu a fost romantic în sensul byronian, ci un om cu un orizont foarte larg şi preocupări aproape întotdeauna nobile, care ca poet a corespuns descrierii făcute de Schopenhauer a acelui „fenomen foarte rar, marele poet adevărat”. Un astfel de om şi de poet nu se putea naşte decât în sânul unui popor foarte vechi şi care a suferit foarte mult, suferinţa duce la înţelepciune, când suferi, încerci să înţelegi cu adevărat lucrurile, nu te pierzi în fantezii capricioase.
Revenind la „Mioriţa”, viaţa dusă de păstor în mijlocul Naturii nu îl face să îşi deplângă soarta, să fie sfâşiat în interior de o dorinţă de a trăi în alte condiţii exterioare, ci, din contră, la nunta lui vor participa toate elementele Naturii în mijlocul cărora a trăit, elemente care ajung să aiba un caracter sacru. Astfel, preoţi sunt chiar „munţii mari” şi aceasta nu este întâmplător. S-a mai spus despre poporul român (George Călinescu) că are întipărit în subconştientul său simbolul muntelui, deşi România are şi iesire la mare, apropo de deschiderea spre universal a poporului român şi ideea că „România e o lume într-o ţară”. Muntele înseamnă singurătate, descoperire de sine, ascensiune, trudă în plus pentru a obţine aceleaşi beneficii materiale pe care alţii le obţin în condiţii mai uşoare. Desigur, au existat munţi magici în mitologia noastră, precum Kogaionul dacic. De altfel în vocabularul limbii române există personificări ale muntelui, care are „creier”, „ochi”, „poale”.
Stelele făclii care luminează nunta au poate doar un efect estetic, dar cred că pot fi considerate şi simboluri ale eternităţii şi ale frumosului, în contrast cu pasiunile umane care duc până la urmă la crime pentru atingerea unei fericiri efemere şi discutabile, precum planul celorlalţi doi ciobani de a îl omorî pe cel moldovean. Dincolo de discuţia dacă „Mioriţa” a fost iniţial o poezie agrară sau nu, în forma lui Alecsandri ea începe „Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai”, aşadar un loc pur, în care te simţi bine şi în care nu s-au comis păcate. Asasinarea păstorului ar însemna trecerea lui într-o sferă superioară, care, în ciuda asemănării păstorului cu reprezentările lui Hristos ca fiind un tânăr păstor imberb, poate nu este complet clar că ar reprezenta totuşi raiul creştin. Imortalitatea păstorului ar putea să ne aducă aminte de imortalitatea promisă de Zamolxis dacilor, şi aşa cum există o similitudine între credinţele exhatologice şi credinţa creştină, poate că în caracterul poporului român există această tendinţă spre elevaţie spirituală, dar uneori cu accente păgâne, cu îndoială mai degrabă legată de dogma creştină decât de existenţa unei părţi suprasensibile a omului. Trebuie ţinut cont şi de faptul că „Mioriţa” a fost compusă într-o vreme în care exista mai multă confuzie între ce e creştinesc şi ce e păgân, astfel încât un român „adevărat” de astăzi are mai multe şanse să fie creştin decât păgân. Însă, cea mai probabilă explicaţie este cea oferită de Mircea Eliade, care a identificat atitudinea păstorului cu cea din creştinismul timpuriu, având concepţia participării întregii creaţii, deci şi a Naturii, nu doar a omului, la misterul hristic (aşa cum căderea primilor oameni din rai a influenţat negativ întreaga creaţie).
Un alt aspect este că păstorul îi spune oiţei magice să îi transmită mamei sale că s-a însurat „cu o fată de crai, pe o gură de rai”, şi să nu îi spună de acel rit de trecere pe care mama sa l-ar înţelege. Şi asta e relevant. Evident, păstorul însuşi cunoştea aceste metafore din înţelepciunea populară ce îi fusese transmisă, altă sursă nu avea. Dar această comunitate tradiţională, bazată pe respectul faţă de înaintaşi şi pe activităţi care decurg în armonie cu Natura, a lăsat o amprentă vizibilă şi astăzi în comportamentul şi gândirea poporului român. Să nu uităm că în istoria sa, în Evul Mediu, poporul român a încercat să se dedice activităţilor sale pe pământul strămoşesc, şi a trebuit să supravieţuiască valurilor de popoare migratoare, care de multe ori nu lăsau piatră pe piatră. Această imagine a distrugerii totale, a unui pericol venind din partea unui inamic disperat şi sălbatic, care nu cunoştea niciun cod de onoare şi nu dorea decât să prade, nu să organizeze ceva (cum organizaseră romanii antici, străbunii românilor), a dus la o tendinţă a românului de a împăca părţile beligerante, de a încerca să găsească o soluţie paşnică în dispute, iar asta se observă şi azi în politica externă a României, România fiind un factor de stabilitate în regiunea ei.
Faptul că România nu a avut ieşire la ocean, şi românul a trebuit să îndure mereu toate încercările destinului în pământul lui, i-a dat o cunoaştere profundă a mediului său, „râul, ramul mi-e prieten numai mie”, cum a spus Eminescu în „Scrisoarea III”, i-a dat un profund sentiment de înrădăcinare, dar şi conştiinţa că traiul bun nu poate aduce decât invidie, că mulţi doresc bunăstarea şi nu ştiu cum să o obţină altfel decât prin violenţă. Deşi cei doi păstori care plănuiesc uciderea celui de-al treilea amintesc probabil de ameninţarea diverselor regate şi imperii cărora românii au trebuit să le ţină piept, e vorba probabil şi de o tendinţă în sânul poporului român, mai degrabă individualist (în orice caz, iubitor de libertate, chiar şi când ea nu se referă de libertatea dată de Adevăr). Această idee a dreptului strămoşesc a rămas bine întipărită în mentalitatea României chiar ca Stat, ea de exemplu refuzând să ia parte la împărţirea Cehoslovaciei în 1939. Românii sunt în general mândri că în istoria lor ei au participat doar la războaie de apărare şi de independenţă, de multe ori cu succes, iar chiar şi cântece militare româneşti de azi includ în versuri faptul că românii doresc pace pe Pământ, dar vor răspunde chemării patriei în cazul unei agresiuni. Ca ultimă dovadă e de ajuns să vedem versurile imnului naţional, în care duşmanii românilor sunt numiţi „cruzi” (şi acest adjectiv acordat duşmanilor noştri este demonstrabil prin studiul istoriei).
S-a spus despre poporul român că este un popor de poeţi, sau că, precum criticul literar Alex. Ştefănescu, că acordă poetului un statut similar celui de filozof în Franţa sau de star de Hollywood în SUA. Tot o idee a lui Ştefănescu e că poporul român a ajuns să acorde o valoare magică limbii române, în special când e exprimată în vers, pentru că aşa sunt majoritatea creaţiilor populare şi pentru că de multe ori în istoria noastră a trebuit să luptăm din greu pentru simplul drept de a ne păstra limba. Chiar în secolul XIX, în Transilvania ocupată, româna folosită în şcoli a fost interzisă treptat, s-a încercat acelaşi lucru şi pentru cea din biserici, dar aplicarea interdicţiei în biserici e mai dificilă. Când în secolul XIX s-a descoperit cu adevărat frumuseţea limbii noastre şi potenţialul ei creator, poeţi precum basarabeanul Alexei Mateevici au comparat limba noastră cu o „comoară”, el spunând că e limba „vechilor cazanii, pe care o plâng, pe care o cantă, pe la vatra lor, ţăranii”, că este limba în care sunt spuse în altare şi în case „veşnicile adevăruri”.
Revenind la ideea că păstorul e posibil să fie omorât din cauza invidiei celor doi de acelaşi neam cu el, nu este întâmplător, şi ţinem minte de exemplu că rezistenţa anticomunistă a durat mult timp în România, numai că a fost făcută în munţi, de către „haiduci” moderni, că a fost un efort organizat clandestin şi oarecum spontan, fără legătură cu „Solidaritatea” din Polonia lui Lech Walesa. De asemenea, în simbolistica românească, există imaginea unei cruci singure pe un munte. Totuşi, luptătorii anticomunişti au fost ajutaţi de unii compatrioţi (şi chiar crucea pe munte înseamnă relevanţa credinţei şi a unui anumit tip de fapte în rândul românilor adevăraţi, care îşi recunosc eroii). Păstorul moldovean este un erou solitar, similar în acest sens Quijotelui spaniol, dar asta nu înseamnă că nu este reprezentativ pentru poporul român. Din contră, el este expresia culmii spirituale a acestuia. „Flacăra candidă” pe care Eminescu o vedea în poporul român în poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” este exact expresia acestei stări de spirit, indiferent de secolul în care trăieşte un astfel de individ sau de cunoştinţele sale livreşti. În orice domeniu de activitate ar fi implicat, românul „absolut” va fi similar în structura psihologică, în moralitatea sa, cu păstorul moldovean, indiferent dacă va avea sau nu o soartă similară.
Individualismul românilor îi poate duce uşor la dezbinare, deşi aceasta până acum a afectat mai puţin identitatea naţională, fiindcă încă există impresia lăsată de secolul XIX şi naţionalismul romantic, şi fiindcă în istoria noastră am avut mereu un inamic comun împotriva căruia să ne unim, iar din motive geografice şi nu numai, nu am avut posibilitatea abandonării ţării noastre. Faptul că românii se pot uni împotriva unui inamic comun demonstrează că totuşi individualismul nostru nu este patologic, că are o limită. Nu îl împiedică nimic pe vreun român să se asemene mai mult păstorului moldovean (în alte variante ale „Mioriţei”, păstorul bun e din alte regiuni) decât celorlalţi doi. Grav nu e să ai eroi şi anti-eroi, disperat trebuie să fii când nu ai eroi. Din fericire, nu au trecut anii peste noi fără să ne lase ceva în adâncul subconştientului colectiv. E rodul dulce al unei istorii pline de lupte şi nevoi. Al unei istorii care nu s-a terminat atâta timp cât mai există români spirituali. La sfârşitul eseului, nu mai e nimic de spus decât : „Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soarte, la care să se închine şi cruzii tăi duşmani !”.

Poezii româneşti legate de popor şi de personalităţile lui

Întâi, un citat din George Coşbuc :

„Noi cu literatura astăzi nu mai stăm în mijlocul istoriei noastre, nu stăm nici în mijlocul tradiţiilor noastre, nu stăm mai ales în mijlocul poporului nostru. Cei de dinaintea noastră, vechii scriitori, au trăit într-un contact sufletesc, se înţelegeau prin scrisori ce au de gând să facă, se povăţăiau unii pe alţii şi astfel mergeau cu toţii spre o ţintă bine stabilită. Noi cei de astăzi trăim fiecare de capul nostru, şi-n loc să mergem spre acelaşi punct, luăm de-a razna câmpul literaturii în toate direcţiile şi nu ne înţelegem doi cu doi" 

Şi unul din Nicolae Iorga (cele două citate se regăsesc şi în cursul despre semănătorism, poporanism şi simbolism al pr.prof.univ.dr. Ovidiu Moceanu) : 

„Când însă un popor îşi dă seama că viaţa ce bate în milioane de inimi, ce luminează în milioane de minţi nu se aseamănă cu viaţa altor neamuri, şi că e vrednică să fie păstrată pentru desăvârşirea şi armonia lumii, că ea cere forme particulare pentru a fi statornicită, recunoscută şi admirată, când, după multe cercetări răbdătoare şi puternice avânturi, aceste forme se află, şi când individualitatea, neapărată, a fiecărui scriitor sau artist se desface în acest fond adânc şi larg al rasei sale, conştient de însuşirile ei - atunci trăieşte cultura naţională”

Octavian Goga 

Rugăciune

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.
<!--[if !supportLineBreakNewLine]-->
<!--[endif]-->

Străinul

Era duminică-ntr-amiază,
Noi stam pe prispă strânşi în sfat,
Când s-a ivit pe drumul ţării
Un om la marginea de sat.
Din pulberea învolburată
Abia puteai să-l desluşeşti -
Cu paşii largi grăbindu-şi mersul,
Venea în hainele-i nemţeşti...

La cruce,-n deal, noi îl văzurăm
Cum s-a oprit deodată-n pas
Şi s-a-nchinat adânc drumeţul
Când a făcut în drum popas.
Privea-ndelung, ca dus pe gânduri,
La zidul zugrăvit cu sfinţi.Şi sta cu capul gol străinul
În ploaia razelor fierbinţi.

Când s-a pornit încet la vale,
Noi ne uitam de la zăplaz,
Şi nu ştiu, ni s-a părut nouă,
Dar avea lacrimi pe obraz.
Când ne-a ajuns, a dat bineţe,
Cu glas domol, şi-apoi a stat
Şi ne-a-ntrebat de sănătate
Şi de nevoile din sat.

Ne-a zis c-ar vrea la sfânta slujbă
Să vie-alăturea cu noi,
Şi s-a uitat cu-atâta jale
Când a trecut un car cu boi.
Iar la vecernie drumeţul
Stătea cucernic şi supus,
Şi-a sărutat duios icoana
Cu răstignirea lui Isus.

Când a plecat, ne-a spus poveţe
Cu grai înduioşat şi blând,
Şi ne-ncălzea atâta-n suflet,
Că lăcrimam toţi ascultând.
Spunea că nu-i păcat mai mare
Decât să-ţi lepezi legea ta
Şi, vezi, îi tremura cuvântul
Pe buze, când ne cuvânta!

Apoi s-a dus... Ne era jale
Când s-a pornit la drum, pe grui...
Dar uite,-n ţintirim, pe noapte,
Spun că văzură umbra lui.
De-atunci tot despre el ni-e vorba
Şi-atât am vrea cu toţi să ştim:
Anume lângă care cruce
A-ngenuncheat în ţintirim...

Alexandru Vlahuţă

Lui Eminescu

Tot mai citesc măiastra-ţi carte,
Deşi ţi-o ştiu pe dinafară:
Parcă urmând şirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,

Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseţi,
Ce-au izvorât, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieţi...

Şi te-nţeleg te simt aproape:
Cu-aceeaşi suferinţă-n faţă,
Cu ochii gânditori şi galeşi,
Sătul de trudnica-ţi viaţă.

A, nu mă mir că ţi se dete
O zodie atât de tristă,
Că, zbuciumat de-atâtea patimi,
Râvneşti pe cei ce nu există,

Şi că potop de negre gânduri
Se strâng şi ţi se zbat sub frunte:
Pe veci întunecaţii nouri
Sunt fraţii vârfului de munte!

O, dacă geniul, ce scoase,
Ca din adâncul unei mări,
Din fundul inimii zdrobite,
Comoara asta de cântări,

Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ţi tâmpla
De flăcările năbuşite,
Ce-ţi luminau ale gândirii
Împărăţii neţărmurite,

Şi de-ar fi fost lăsat prin lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Şi răzvrătitului tău gând!

Şi cât de fără de păsare
Ai fi privit atunci la toate
Mizeriile-n cari lumea
Ursită-i pururea să-noate!

Dar ţi-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci şi strimte.
Şi tu să-nduri toată durerea
Pe care lumea n-o mai simte.

Să plângi tu plânsul tuturora...
Din zbuciumul eternei lupte.
Să smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăţi din inima ta rupte...

S-aprinzi în bolta vremii aştri
Din zborul tristului tău gând...
Văpaie!... Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?

Radu Gyr

  

Baladă pentru Eminescu

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme 

şi te-au înălţat iconostas,

ca să fulgeri tânăr peste vreme, 

cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut: voievodând voroave, 

ciobănind genune şi zăpezi, 

potcovar de fum bătând potcoave 

negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut: gigantic Sfarmă-Piatră 

care sparge piscul viforos,

şi fierar înfierbântând, pe vatră, 

mările călite sub baros.

Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme. 

Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger. 

Şi-au cules, din pana ta, blesteme, 

viscole şi răzvrătiri în cer...

Ci, netrebnic, eu adulmec zării 

paşii tăi pe unde te-au fost dus 

şi'nsetat pe drumurile Ţării 

dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neşterşi încă, 

ai crucificării pe furtuni

şi sărut lumina lor adâncă

şi-i ating cu mâini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămâie, 

dăruind azur din mâini subţiri, 

sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie, 

scânteind, înalt, din răstigniri.

Frânt de-o stea şi'ngenunchiat de-o floare, 

biruit de ramuri de arin,

îndulcit cu dor de moarte-alinătoare, 

ars ca Nesus în cămaşă de venin...

Nu, tu nu eşti meşterul, nici cneazul, 

nu eşti înstelatul împărat.

Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul. 

Tu eşti marele însângerat !

Te'ncrustăm, zadarnic, în agată 

şi'n icoane noi pe flori de crin. 

Crinii nu vor stinge, niciodată, 

umbrele ciulinilor de spin.

Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri... 

Numai rănile mă plec şi ţi le strâng 

şi le fac medalii mari de aur, -

în genunchi, le'nchid în inimă şi plâng.

         

(Poem apărut în revista „Convorbiri literare”, numãrul din 15 Iunie 1939, închinat lui Mihail Eminescu, la comemorarea a 50 de ani de la moarte).

 Nicolae Labiş

Mioriţa 

 Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,

Zbuciumat se plânge fluierul de fag.
Inima mi-o strânge şi pătrunde-n sânge
Acest cântec dureros şi drag.

Stelele făclii, păsărele mii,
Jalea îşi descântă-n fluierul de os...
Tainic îşi frământă cadenţarea sfântă
Acest cântec trist şi luminos.

Se îngână lin linişti în arin,
Tremură la stână fluierul de soc.
Măicuţă batrână cu brâul de lână,
Ce mai caţi bătutul de noroc?

Brâul tău din copcii s-a desprins - târzii,
Paşii ţi-i înseamnă pe cărări cu lună...
Pentru ce şi astăzi lăcrămezi şi vii
Când la stână fluierele sună?

El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel,
El, cu plete negre-n vânturi scuturate,
N-are să mai poată mândrul ciobănel
Înaintea ta să se arate...

Ochilor tăi tulbui pentru vecii li-i dat
Legănat pe triluri, palid, să îl vadă,
Paşilor să-l cate pentru veci li-i dat
În pădurea lungă de baladă...

Osteneşti... O clipă numai să te-opreşti.
Odihneşte-ţi ochii în afund de zare...
Vai, pe zare-s nouri - turmele cereşti -
Şi-auzi glasul tragicei mioare...

De ce fugi pe câmpuri, după ce chemări?
Despletit ţi-i părul - albă vâlvătaie...
Vezi, de vânturi dusă, s-a topit sub zări
Mioriţa laie, bucălaie...

*

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,
Stau câteodată împietrit şi mut
Să-nţeleg o clipă neînţelesul grai
Plin de jalea unui veac trecut...

Ştefan Baciu

Doctorul Voiculescu

(Aşa cum l-am văzut într'o zi
de iarnă pe cheiul Dâmboviţei)

Sfântul Vasile vine din Buzău
din „Ţara Zimbrului” pe strada sgomotoasă
toiag de aur, frunte de Rarău
în dimineaţa umedă, ceţoasă

cuvânt de sticlă, fin şi străveziu
tăceri adânci de amforă romană
miroase-oraşu-a baltă şi rachiu
dar sfântul picură ulei pe rană

aduce veşti ascunse în desagă
de la Shakespeare şi de la Sântul Ion
întrezăresc făptura lui întreagă
şi-mi pare că se 'nalţă pe amvon.

Ţara Bârsei cu ochianul întors

Cu palma cozoroc pe frunte
văd la tropic de pe munte

un pitic cărând surcele
pentru-o vatră din Săcele

şi-un călugăr mistic, fin
bătând toaca la Zizin

pe o bancă'n Lanikai
(pe un alt picior de plai)

văd cum anii suie'n pod
saci cu zahăr de la Bod

dimineaţa-şi varsă varul
sus pe pisc pe Postăvarul

şi aud din Târlungeni
fluier stins peste poieni

până'n miez de Waikiki

---dorule, de unde-mi vii?

 

Poezii despre poporul român

Iată aici câteva poezii pe care le-am scris, inspirate de istoria şi cultura poporului român :

„Poporul născut din Carpaţi”

de Răzvan Andrei Antonescu Rogoz

Motto:

Azi, când pare că avem în faţă numai prăpăstii,

Să nu uităm că ele nu există fără munţi.

Azi vreau să mă nască muntele,

Să fiu o creangă din gorunii de la Deva,

Să fiu o piatră din încăperea lui Zalmoxe,

Sau poate una pe care a călcat Traian.

Noi, cei născuţi din lupul dacic şi lupoaica de la Capitoliu,

Trebuie să nu uităm să avem trupul de balaur. 

Pentru unii istoria e o linie, pentru alţii un ciclu,

Pentru noi e un munte, căruia îi urmează alţi munţi.

Unii au făcut istorie cu armata, noi cu ţăranii.

Unii au făcut istorie plecând, noi rămânând,

Căci aveam un munte de urcat.

Unii s-au făcut frate cu dracul,

Noi ne-am făcut cu codrul.

Unii au văzut Ardealul şi au vrut să şi-l facă podoabă,

Noi l-am văzut şi ni l-am făcut oglindă.

Unii au vrut să transporte sare prin el,

Noi ne-am transportat sângele şi dansurile.

Unii s-au înfricoşat de măreţia munţilor,

Noi ne-am înduioşat, cu gândul la părinţi.

Mulţi au vrut să ne schimbe Cuvântul lăsat de Dumnezeu,

Dar s-au izbit de Piatra din capul unghiului.

Mulţi au vrut să se scalde în apele Ardealului,

Dar n-au mai putut, căci apele s-au retras în ochii noştri

Şi apoi mai adânc, în odăile sufletului nostru.

Mulţi pot să vadă şi să admire de la distanţă,

Noi putem vedea privind înăuntru.

Prin vene-mi curge seva brazilor noştri şi seva neamului meu

Şi viaţa îmi e munte.

Iar când oi muri, voi şti că sufletul meu a rămas acasă,

Că oameni vor merge pe podul dintre cântecul păsărilor şi cântecul nostru,

Că apele vor curge frumos ca liniile costumelor noastre,

Că florile vor mângâia obrajii copiilor noştri,

Că românul în veci nu piere.

„Basarabia, pământ şi suflet românesc”

de Răzvan Andrei Antonescu Rogoz

E noaptea neagră, parcă ruptă din steagul Imperiului Rus.

În capul greu, ca un clopot al învierii,

Gândurile ştefane bat cu apăsarea condiţiei de om,

Şi nu ştiu câţi ani sunt de la Hristos pân’ la Unire.

Eu totuşi nu m-am născut ca să desfac,

Nici nu vând trecutul omenirii vopsit ca viitor,

Iar amarul berii e ambrozie pe lângă amarul ce-l pot simţi eu,

Eu nu dau idealuri pe alcool şi pe iluzia sociabilă că totul ar fi bine.

E posibil că dreptatea o să moară cu mine în braţe,

Dar totuşi nu cred, e o sclipire a sabiei lui Ştefan în noi toţi,

Şi toţi suntem făcuţi dintr-un lemn mai sfinţit,

Dacă Dumnezeu aude tot, e imposibil să nu audă Putna.

Oare ştiu tancurile mai mult decât cronicarii moldoveni,

Oare ştie Stalin mai mult decât Cantemir ?

Dacă Nistrul lui Eminescu ar fi smintit,

Atunci cum a fost scris Actul Unirii ?

Popor născut din popor, chinuit de atâtea imperii,

În limba ta ca un fagure cosmic stau istoria, brazda, osul ideii,

Sângele rămâne sânge, crucea rămâne cruce,

Crivăţul din Siberia a învăţat forţat şi doine,

Copiii din Basarabia au învăţat forţat şi foamea,

Eu n-am murit înfometat, mi-e foame doar de fraţi.

Nu pot să cred că avem toate păcatele lumii,

După ce asculţi rugăciuni mai demne,

Ascult-o, Doamne, şi pe-a noastră ! 

„În umbra luceafărului”

-lui Eminescu, patriotul-

de Răzvan Andrei Antonescu Rogoz

Pădurile Moldovei ascund un vers

În fiecare cădere de frunză,

Ascund o idee în orice tremur de creangă,

Dar dacă n-ar fi fost el,

Frumuseţea lor ar fi rămas orfană.

Câmpiile Munteniei păstrează în spicele de grâu 

Căldura soarelui şi căldura românilor,

Dar ar fi fost în van,

Dacă nu avea cine să separe grâul de neghină.

Râurile Olteniei sunt învolburate precum

Apa vie a istoriei noastre,

Dar fără el ar fi fost reduse la tăcere

Şi dorul nostru înecat în Dunăre.

Nisipul Mării Negre te îmbie să te plimbi pe malul ei,

Căutând în iubirea adevărată elixirul tinereţii,

Dar fără el, am fi avut o Mare Moartă

Şi nisipul s-ar fi prefăcut în pietre ale plângerii.

Munţii Transilvaniei sunt frumoşi precum părinţii noştri

Şi în Ardeal poţi uita de griji, de timp şi spaţiu,

Dar fără el, am fi uitat şi de unde am plecat.

El s-a născut în zorii unei lumi noi,

Dar a privit în spate, pentru că altfel lumea nouă

Ar fi început fără noi,

Şi a văzut că tot ce ne lipseşte avem înăuntru,

Iar atunci era de ajuns să ne deschidă ochii.

Fără el, râsul ar fi fost rânjire

Şi ura ar fi trecut drept iubire,

Fără el, pierduţi în desişul valorilor,

Am lua diamantele şi am pierde cerbii

Şi, cu ochii încătuşaţi în acelaşi orizont,

Am uita să vedem lucrurile din când în când

Aşa cum văd pruncii în primele zile, răsturnat.

Fără el, aş fi fost acelaşi, chiar şi România ar fi fost aceeaşi,

Dar totuşi nu la fel,

Căci o jilavă închisoare este trupul

Atunci când aerul este închis şi n-are sens.

„Suflet teleormănean”

de Răzvan Andrei Antonescu Rogoz

Eu m-am născut într-o trăsură,

Trasă de caii cei mai nărăvaşi,

Negri precum pământul cu umeri laţi,

Un spic de grâu în lanul regiunii mele.

Aici am văzut prima dată apa,

Şopârlele, ţapii şi vinul,

Aici l-am cunoscut pe tata

Şi am înţeles ce înseamnă să fii român.

Aicia m-am plimbat prin grădină,

Văzând roşii, castraveţi, umbra Maicii Domnului,

Aicia m-am simţit ca un porumbel,

Stând într-un pod fără acoperiş.

Aici pădurea mai poate fi nebună

Şi cântecul mai poate fi străbun,

Aici costumele sunt strânse pe suflet

Şi râd şi plâng cu lacrimi de român.

Aici au fost eroii dreptăţii şi frăţiei,

Cei cu al şaselea simţ, simţul unirii,

Aicia asfintiţul are culori întrepătrunse-n versuri,

Şi soarele pare că va răsări la infinit.

Aici au fost ultimii ţărani,

Căzuţi cu demnitate de ostaşi,

Aici au fost genii din pământ teleormănean,

Udat de Vedea şi de Dunăre

Şi însufleţit de tricolorul iubitorilor de neam.

„Lumină în Chişinău şi în restul României”

-lui Grigore Vieru-

de Răzvan Andrei Antonescu Rogoz

Prea devreme ai plecat,

Călcat de încă o maşină.

Am plâns, dar mai mult voi plânge

Peste câteva decenii.

Unii spun că poezia e dar de la Dumnezeu

Şi mă faci să cred că El nu ne-a uitat,
Că vom avea curcubeu nu doar în cer şi în steag,

Ci şi pe pânza neagră a hulitului nostru râvnit pământ.

Ai plecat, dar ştiu ce nu va pleca :

Nu vor pleca lacrimile de tăcere ale ţăranilor,

Tradiţiile albe brodate de secole cu sânge,

Credinţa care nu mută, ci întăreşte munţii Carpaţi.

Nu vor pleca dorul de codru verde înstelat,

Izvoarele cu apă sănătoasă ca pildele creştine,

Privighetorile ce cântă ambele vieţi ale omului.

Nu vor pleca nostalgia după casa părintească,

Zâmbetul mamei, o lume mai aproape de Maica Domnului,

Ochii tăi sinceri, monument de apă al simplităţii.

Nu vor pleca limba cea mai frumoasă din lume,

Plaiul unde trec turmele albe ale visării,

Florile care au transformat suferinţa lumii

Într-un nectar mai dulce şi mai pur.

Nu vor pleca rana Nistrului românesc,

Fraţii trimişi în gheaţa arzătoare a Siberiei,

Basarabenii care urăsc minciuna că nu ar fi români.

Nu vor pleca poporul care a suferit mai mult decât a avut vină,

Lumina neînţeleasă a minunatei noastre ţări neînsemnate,

Pământ de geniu şi sfinţenie, dar uneori al marii neputinţi –

Am plâns pentru tine, dar de câte ori mulţumită ţie,

Ne-am oprit, ne vom opri din plâns !  

Ai plecat, trădat de gramatica omenească,

Dar pentru poezie există doar

Timpul prezent, timpul etern.