„Poporul născut din Carpaţi”
de Răzvan Andrei Antonescu Rogoz
Motto:
Azi, când pare că avem în faţă numai prăpăstii,
Să nu uităm că ele nu există fără munţi.
Azi vreau să mă nască muntele,
Să fiu o creangă din gorunii de la Deva,
Să fiu o piatră din încăperea lui Zalmoxe,
Sau poate una pe care a călcat Traian.
Noi, cei născuţi din lupul dacic şi lupoaica de la Capitoliu,
Trebuie să nu uităm să avem trupul de balaur.
Pentru unii istoria e o linie, pentru alţii un ciclu,
Pentru noi e un munte, căruia îi urmează alţi munţi.
Unii au făcut istorie cu armata, noi cu ţăranii.
Unii au făcut istorie plecând, noi rămânând,
Căci aveam un munte de urcat.
Unii s-au făcut frate cu dracul,
Noi ne-am făcut cu codrul.
Unii au văzut Ardealul şi au vrut să şi-l facă podoabă,
Noi l-am văzut şi ni l-am făcut oglindă.
Unii au vrut să transporte sare prin el,
Noi ne-am transportat sângele şi dansurile.
Unii s-au înfricoşat de măreţia munţilor,
Noi ne-am înduioşat, cu gândul la părinţi.
Mulţi au vrut să ne schimbe Cuvântul lăsat de Dumnezeu,
Dar s-au izbit de Piatra din capul unghiului.
Mulţi au vrut să se scalde în apele Ardealului,
Dar n-au mai putut, căci apele s-au retras în ochii noştri
Şi apoi mai adânc, în odăile sufletului nostru.
Mulţi pot să vadă şi să admire de la distanţă,
Noi putem vedea privind înăuntru.
Prin vene-mi curge seva brazilor noştri şi seva neamului meu
Şi viaţa îmi e munte.
Iar când oi muri, voi şti că sufletul meu a rămas acasă,
Că oameni vor merge pe podul dintre cântecul păsărilor şi cântecul nostru,
Că apele vor curge frumos ca liniile costumelor noastre,
Că florile vor mângâia obrajii copiilor noştri,
Că românul în veci nu piere.
„Basarabia, pământ şi suflet românesc”
de Răzvan Andrei Antonescu Rogoz
E noaptea neagră, parcă ruptă din steagul Imperiului Rus.
În capul greu, ca un clopot al învierii,
Gândurile ştefane bat cu apăsarea condiţiei de om,
Şi nu ştiu câţi ani sunt de la Hristos pân’ la Unire.
Eu totuşi nu m-am născut ca să desfac,
Nici nu vând trecutul omenirii vopsit ca viitor,
Iar amarul berii e ambrozie pe lângă amarul ce-l pot simţi eu,
Eu nu dau idealuri pe alcool şi pe iluzia sociabilă că totul ar fi bine.
E posibil că dreptatea o să moară cu mine în braţe,
Dar totuşi nu cred, e o sclipire a sabiei lui Ştefan în noi toţi,
Şi toţi suntem făcuţi dintr-un lemn mai sfinţit,
Dacă Dumnezeu aude tot, e imposibil să nu audă Putna.
Oare ştiu tancurile mai mult decât cronicarii moldoveni,
Oare ştie Stalin mai mult decât Cantemir ?
Dacă Nistrul lui Eminescu ar fi smintit,
Atunci cum a fost scris Actul Unirii ?
Popor născut din popor, chinuit de atâtea imperii,
În limba ta ca un fagure cosmic stau istoria, brazda, osul ideii,
Sângele rămâne sânge, crucea rămâne cruce,
Crivăţul din Siberia a învăţat forţat şi doine,
Copiii din Basarabia au învăţat forţat şi foamea,
Eu n-am murit înfometat, mi-e foame doar de fraţi.
Nu pot să cred că avem toate păcatele lumii,
După ce asculţi rugăciuni mai demne,
Ascult-o, Doamne, şi pe-a noastră !
„În umbra luceafărului”
-lui Eminescu, patriotul-
de Răzvan Andrei Antonescu Rogoz
Pădurile Moldovei ascund un vers
În fiecare cădere de frunză,
Ascund o idee în orice tremur de creangă,
Dar dacă n-ar fi fost el,
Frumuseţea lor ar fi rămas orfană.
Câmpiile Munteniei păstrează în spicele de grâu
Căldura soarelui şi căldura românilor,
Dar ar fi fost în van,
Dacă nu avea cine să separe grâul de neghină.
Râurile Olteniei sunt învolburate precum
Apa vie a istoriei noastre,
Dar fără el ar fi fost reduse la tăcere
Şi dorul nostru înecat în Dunăre.
Nisipul Mării Negre te îmbie să te plimbi pe malul ei,
Căutând în iubirea adevărată elixirul tinereţii,
Dar fără el, am fi avut o Mare Moartă
Şi nisipul s-ar fi prefăcut în pietre ale plângerii.
Munţii Transilvaniei sunt frumoşi precum părinţii noştri
Şi în Ardeal poţi uita de griji, de timp şi spaţiu,
Dar fără el, am fi uitat şi de unde am plecat.
El s-a născut în zorii unei lumi noi,
Dar a privit în spate, pentru că altfel lumea nouă
Ar fi început fără noi,
Şi a văzut că tot ce ne lipseşte avem înăuntru,
Iar atunci era de ajuns să ne deschidă ochii.
Fără el, râsul ar fi fost rânjire
Şi ura ar fi trecut drept iubire,
Fără el, pierduţi în desişul valorilor,
Am lua diamantele şi am pierde cerbii
Şi, cu ochii încătuşaţi în acelaşi orizont,
Am uita să vedem lucrurile din când în când
Aşa cum văd pruncii în primele zile, răsturnat.
Fără el, aş fi fost acelaşi, chiar şi România ar fi fost aceeaşi,
Dar totuşi nu la fel,
Căci o jilavă închisoare este trupul
Atunci când aerul este închis şi n-are sens.
„Suflet teleormănean”
de Răzvan Andrei Antonescu Rogoz
Eu m-am născut într-o trăsură,
Trasă de caii cei mai nărăvaşi,
Negri precum pământul cu umeri laţi,
Un spic de grâu în lanul regiunii mele.
Aici am văzut prima dată apa,
Şopârlele, ţapii şi vinul,
Aici l-am cunoscut pe tata
Şi am înţeles ce înseamnă să fii român.
Aicia m-am plimbat prin grădină,
Văzând roşii, castraveţi, umbra Maicii Domnului,
Aicia m-am simţit ca un porumbel,
Stând într-un pod fără acoperiş.
Aici pădurea mai poate fi nebună
Şi cântecul mai poate fi străbun,
Aici costumele sunt strânse pe suflet
Şi râd şi plâng cu lacrimi de român.
Aici au fost eroii dreptăţii şi frăţiei,
Cei cu al şaselea simţ, simţul unirii,
Aicia asfintiţul are culori întrepătrunse-n versuri,
Şi soarele pare că va răsări la infinit.
Aici au fost ultimii ţărani,
Căzuţi cu demnitate de ostaşi,
Aici au fost genii din pământ teleormănean,
Udat de Vedea şi de Dunăre
Şi însufleţit de tricolorul iubitorilor de neam.
„Lumină în Chişinău şi în restul României”
-lui Grigore Vieru-
de Răzvan Andrei Antonescu Rogoz
Prea devreme ai plecat,
Călcat de încă o maşină.
Am plâns, dar mai mult voi plânge
Peste câteva decenii.
Unii spun că poezia e dar de la Dumnezeu
Şi mă faci să cred că El nu ne-a uitat,
Că vom avea curcubeu nu doar în cer şi în steag,
Că vom avea curcubeu nu doar în cer şi în steag,
Ci şi pe pânza neagră a hulitului nostru râvnit pământ.
Ai plecat, dar ştiu ce nu va pleca :
Nu vor pleca lacrimile de tăcere ale ţăranilor,
Tradiţiile albe brodate de secole cu sânge,
Credinţa care nu mută, ci întăreşte munţii Carpaţi.
Nu vor pleca dorul de codru verde înstelat,
Izvoarele cu apă sănătoasă ca pildele creştine,
Privighetorile ce cântă ambele vieţi ale omului.
Nu vor pleca nostalgia după casa părintească,
Zâmbetul mamei, o lume mai aproape de Maica Domnului,
Ochii tăi sinceri, monument de apă al simplităţii.
Nu vor pleca limba cea mai frumoasă din lume,
Plaiul unde trec turmele albe ale visării,
Florile care au transformat suferinţa lumii
Într-un nectar mai dulce şi mai pur.
Nu vor pleca rana Nistrului românesc,
Fraţii trimişi în gheaţa arzătoare a Siberiei,
Basarabenii care urăsc minciuna că nu ar fi români.
Nu vor pleca poporul care a suferit mai mult decât a avut vină,
Lumina neînţeleasă a minunatei noastre ţări neînsemnate,
Pământ de geniu şi sfinţenie, dar uneori al marii neputinţi –
Am plâns pentru tine, dar de câte ori mulţumită ţie,
Ne-am oprit, ne vom opri din plâns !
Ai plecat, trădat de gramatica omenească,
Dar pentru poezie există doar
Timpul prezent, timpul etern.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu