Am ales să scriu acest eseu legat de caracterul poporului român pornind de la poezia populară “Mioriţa”, plecând de la ideea că poporul nostru îşi găseşte cea mai fidelă reprezentare în “Mioriţa” culeasă de Alecsandri. Ea exprimă ceea ce poporul român chiar credea şi simţea, nu cu scopul de a îi impresiona pe turişti sau altceva, şi prin urmare se pot stabili legături între ce a trăit şi a simţit atunci poporul român şi ceea ce a trăit şi a simţit mai târziu. Era opinia unui profesor universitar român că “Mioriţa” era de fapt iniţial o poezie inspirată din activităţile agrare şi că la nuntă de fapt se năştea o stea. Descoperirile arheologice tind să confirme ocupaţiile legate de agricultură ale poporului român, şi în sărbători populare precum „Dragobetele” putem regăsi această exaltare a primăverii şi fertilităţii, tipică oricărei societăţi umane, care numai prin acest entuziasm în faţa vieţii îşi poate asigura continuitatea.
Era de asemenea opinia acelui profesor că „Mioriţa” poate ajuta alte popoare europene să îşi înţeleagă mai bine propriile creaţii populare şi că tradiţia noastră orală este un bun spiritual pentru care putem dobândi respectul altor popoare. Dar cred că trebuie menţionat că poporul român este deocamdată obişnuit cu forma baladei aşa cum apare ea în manualele şcolare şi cum a fost cântată de Tudor Gheorghe, deci în varianta lui Alecsandri, în care steaua respectivă cade. S-a spus despre „Mioriţa” lui Alecsandri că este un poem filozofic, pesimist, că exprimă fatalismul şi resemnarea „tipic româneşti”. Eu cred că e nevoie de o discuţie pe această temă, că ar trebui măcar introduse nişte nuanţe.
Pentru început, nu este clar că păstorul moldovean (moldovean fiindcă ne referim la varianta lui Alecsandri), nu se va apăra. Numai că geniul popular, în loc să descrie bâta pe care trebuia să şi-o pregătească ţăranul, ne prezintă viziunea poetică pe care păstorul o are privind ritul de trecere pe care îl constituie moartea, dar şi privind dimensiunea spirituală a ocupaţiei sale. Este clar că păstorii trebuiau să petreacă nişte luni departe de civilizaţie, în mijlocul Naturii, ceea ce invită spre contemplaţie şi te lasă singur cu gândurile tale. Natura, pe atunci neprihănită, nu făcea decât să sporească sensibilitatea şi melancolia, iar cultura umană se făcea simţită doar prin cântecul fluierului. De altfel, ciobănaşul folosea trei tipuri de fluier, fiecare exprimând stări sufleteşti diferite : duioşenie („mult zice duios”), dragoste („mult zice cu drag”) şi pasiune mistuitoare („mult zice cu foc”). Aceste trei stări sufleteşti sunt definitorii pentru poporul român.
Popor neolatin, dar cu răsfrângeri din spiritualitatea dacă şi a sa „apetitus morti”, în mai multe creaţii populare româneşti apare această idee că dragostea e de ajuns pentru împlinirea vieţii şi că eroul luptă cu vitejie pentru o viaţă conformă cu aspiraţiile sufletului său. Mă gândesc aici la balada „Toma Alimoş”, sau la cântecele lui Liviu Vasilică „ce mi-e drag în lumea asta, calul, puşca şi nevasta”. Să nu uităm că Eminescu, considerat de unii „românul absolut”, descrie într-una din poeziile sale ("Sara pe deal") un episod amoros pentru care ar merita să îţi dai viaţa toată. De asemenea, în „Înger şi Demon”, eroul, „demon”, este un tânăr care şi-a dedicat viaţa luptei pentru o revoluţie socială şi implicit în mentalitatea oamenilor, „El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă/Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.” Lupta demonului pentru înfăptuirea principiilor sale nobile îl conduc la singurătate şi o viaţă dificilă din punct de vedere material, iar atunci când se îmbolnăveşte, nimeni nu e aproape ca să îi alineze suferinţa. Dar la sfârşit apare femeia iubită, şi „Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere”.
Faptul că un poet romantic este considerat poet naţional nu este un fenomen unic, însă consider că în cazul poporului român indică o tendinţă romantică a sufletului românesc. Această tendinţă se poate observa în mai multe, de la tipul de muzică pe care au creat-o românii de-a lungul secolelor, începând cu doina, până chiar şi la exemplul marelui poet Nichita Stănescu, care a fost sentimental în creaţiile sale într-o epocă în care să fii sentimental în poezii părea paradoxal. Pe lângă asta, aş menţiona că Eminescu nu a fost romantic în sensul byronian, ci un om cu un orizont foarte larg şi preocupări aproape întotdeauna nobile, care ca poet a corespuns descrierii făcute de Schopenhauer a acelui „fenomen foarte rar, marele poet adevărat”. Un astfel de om şi de poet nu se putea naşte decât în sânul unui popor foarte vechi şi care a suferit foarte mult, suferinţa duce la înţelepciune, când suferi, încerci să înţelegi cu adevărat lucrurile, nu te pierzi în fantezii capricioase.
Revenind la „Mioriţa”, viaţa dusă de păstor în mijlocul Naturii nu îl face să îşi deplângă soarta, să fie sfâşiat în interior de o dorinţă de a trăi în alte condiţii exterioare, ci, din contră, la nunta lui vor participa toate elementele Naturii în mijlocul cărora a trăit, elemente care ajung să aiba un caracter sacru. Astfel, preoţi sunt chiar „munţii mari” şi aceasta nu este întâmplător. S-a mai spus despre poporul român (George Călinescu) că are întipărit în subconştientul său simbolul muntelui, deşi România are şi iesire la mare, apropo de deschiderea spre universal a poporului român şi ideea că „România e o lume într-o ţară”. Muntele înseamnă singurătate, descoperire de sine, ascensiune, trudă în plus pentru a obţine aceleaşi beneficii materiale pe care alţii le obţin în condiţii mai uşoare. Desigur, au existat munţi magici în mitologia noastră, precum Kogaionul dacic. De altfel în vocabularul limbii române există personificări ale muntelui, care are „creier”, „ochi”, „poale”.
Stelele făclii care luminează nunta au poate doar un efect estetic, dar cred că pot fi considerate şi simboluri ale eternităţii şi ale frumosului, în contrast cu pasiunile umane care duc până la urmă la crime pentru atingerea unei fericiri efemere şi discutabile, precum planul celorlalţi doi ciobani de a îl omorî pe cel moldovean. Dincolo de discuţia dacă „Mioriţa” a fost iniţial o poezie agrară sau nu, în forma lui Alecsandri ea începe „Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai”, aşadar un loc pur, în care te simţi bine şi în care nu s-au comis păcate. Asasinarea păstorului ar însemna trecerea lui într-o sferă superioară, care, în ciuda asemănării păstorului cu reprezentările lui Hristos ca fiind un tânăr păstor imberb, poate nu este complet clar că ar reprezenta totuşi raiul creştin. Imortalitatea păstorului ar putea să ne aducă aminte de imortalitatea promisă de Zamolxis dacilor, şi aşa cum există o similitudine între credinţele exhatologice şi credinţa creştină, poate că în caracterul poporului român există această tendinţă spre elevaţie spirituală, dar uneori cu accente păgâne, cu îndoială mai degrabă legată de dogma creştină decât de existenţa unei părţi suprasensibile a omului. Trebuie ţinut cont şi de faptul că „Mioriţa” a fost compusă într-o vreme în care exista mai multă confuzie între ce e creştinesc şi ce e păgân, astfel încât un român „adevărat” de astăzi are mai multe şanse să fie creştin decât păgân. Însă, cea mai probabilă explicaţie este cea oferită de Mircea Eliade, care a identificat atitudinea păstorului cu cea din creştinismul timpuriu, având concepţia participării întregii creaţii, deci şi a Naturii, nu doar a omului, la misterul hristic (aşa cum căderea primilor oameni din rai a influenţat negativ întreaga creaţie).
Un alt aspect este că păstorul îi spune oiţei magice să îi transmită mamei sale că s-a însurat „cu o fată de crai, pe o gură de rai”, şi să nu îi spună de acel rit de trecere pe care mama sa l-ar înţelege. Şi asta e relevant. Evident, păstorul însuşi cunoştea aceste metafore din înţelepciunea populară ce îi fusese transmisă, altă sursă nu avea. Dar această comunitate tradiţională, bazată pe respectul faţă de înaintaşi şi pe activităţi care decurg în armonie cu Natura, a lăsat o amprentă vizibilă şi astăzi în comportamentul şi gândirea poporului român. Să nu uităm că în istoria sa, în Evul Mediu, poporul român a încercat să se dedice activităţilor sale pe pământul strămoşesc, şi a trebuit să supravieţuiască valurilor de popoare migratoare, care de multe ori nu lăsau piatră pe piatră. Această imagine a distrugerii totale, a unui pericol venind din partea unui inamic disperat şi sălbatic, care nu cunoştea niciun cod de onoare şi nu dorea decât să prade, nu să organizeze ceva (cum organizaseră romanii antici, străbunii românilor), a dus la o tendinţă a românului de a împăca părţile beligerante, de a încerca să găsească o soluţie paşnică în dispute, iar asta se observă şi azi în politica externă a României, România fiind un factor de stabilitate în regiunea ei.
Faptul că România nu a avut ieşire la ocean, şi românul a trebuit să îndure mereu toate încercările destinului în pământul lui, i-a dat o cunoaştere profundă a mediului său, „râul, ramul mi-e prieten numai mie”, cum a spus Eminescu în „Scrisoarea III”, i-a dat un profund sentiment de înrădăcinare, dar şi conştiinţa că traiul bun nu poate aduce decât invidie, că mulţi doresc bunăstarea şi nu ştiu cum să o obţină altfel decât prin violenţă. Deşi cei doi păstori care plănuiesc uciderea celui de-al treilea amintesc probabil de ameninţarea diverselor regate şi imperii cărora românii au trebuit să le ţină piept, e vorba probabil şi de o tendinţă în sânul poporului român, mai degrabă individualist (în orice caz, iubitor de libertate, chiar şi când ea nu se referă de libertatea dată de Adevăr). Această idee a dreptului strămoşesc a rămas bine întipărită în mentalitatea României chiar ca Stat, ea de exemplu refuzând să ia parte la împărţirea Cehoslovaciei în 1939. Românii sunt în general mândri că în istoria lor ei au participat doar la războaie de apărare şi de independenţă, de multe ori cu succes, iar chiar şi cântece militare româneşti de azi includ în versuri faptul că românii doresc pace pe Pământ, dar vor răspunde chemării patriei în cazul unei agresiuni. Ca ultimă dovadă e de ajuns să vedem versurile imnului naţional, în care duşmanii românilor sunt numiţi „cruzi” (şi acest adjectiv acordat duşmanilor noştri este demonstrabil prin studiul istoriei).
S-a spus despre poporul român că este un popor de poeţi, sau că, precum criticul literar Alex. Ştefănescu, că acordă poetului un statut similar celui de filozof în Franţa sau de star de Hollywood în SUA. Tot o idee a lui Ştefănescu e că poporul român a ajuns să acorde o valoare magică limbii române, în special când e exprimată în vers, pentru că aşa sunt majoritatea creaţiilor populare şi pentru că de multe ori în istoria noastră a trebuit să luptăm din greu pentru simplul drept de a ne păstra limba. Chiar în secolul XIX, în Transilvania ocupată, româna folosită în şcoli a fost interzisă treptat, s-a încercat acelaşi lucru şi pentru cea din biserici, dar aplicarea interdicţiei în biserici e mai dificilă. Când în secolul XIX s-a descoperit cu adevărat frumuseţea limbii noastre şi potenţialul ei creator, poeţi precum basarabeanul Alexei Mateevici au comparat limba noastră cu o „comoară”, el spunând că e limba „vechilor cazanii, pe care o plâng, pe care o cantă, pe la vatra lor, ţăranii”, că este limba în care sunt spuse în altare şi în case „veşnicile adevăruri”.
Revenind la ideea că păstorul e posibil să fie omorât din cauza invidiei celor doi de acelaşi neam cu el, nu este întâmplător, şi ţinem minte de exemplu că rezistenţa anticomunistă a durat mult timp în România, numai că a fost făcută în munţi, de către „haiduci” moderni, că a fost un efort organizat clandestin şi oarecum spontan, fără legătură cu „Solidaritatea” din Polonia lui Lech Walesa. De asemenea, în simbolistica românească, există imaginea unei cruci singure pe un munte. Totuşi, luptătorii anticomunişti au fost ajutaţi de unii compatrioţi (şi chiar crucea pe munte înseamnă relevanţa credinţei şi a unui anumit tip de fapte în rândul românilor adevăraţi, care îşi recunosc eroii). Păstorul moldovean este un erou solitar, similar în acest sens Quijotelui spaniol, dar asta nu înseamnă că nu este reprezentativ pentru poporul român. Din contră, el este expresia culmii spirituale a acestuia. „Flacăra candidă” pe care Eminescu o vedea în poporul român în poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” este exact expresia acestei stări de spirit, indiferent de secolul în care trăieşte un astfel de individ sau de cunoştinţele sale livreşti. În orice domeniu de activitate ar fi implicat, românul „absolut” va fi similar în structura psihologică, în moralitatea sa, cu păstorul moldovean, indiferent dacă va avea sau nu o soartă similară.
Individualismul românilor îi poate duce uşor la dezbinare, deşi aceasta până acum a afectat mai puţin identitatea naţională, fiindcă încă există impresia lăsată de secolul XIX şi naţionalismul romantic, şi fiindcă în istoria noastră am avut mereu un inamic comun împotriva căruia să ne unim, iar din motive geografice şi nu numai, nu am avut posibilitatea abandonării ţării noastre. Faptul că românii se pot uni împotriva unui inamic comun demonstrează că totuşi individualismul nostru nu este patologic, că are o limită. Nu îl împiedică nimic pe vreun român să se asemene mai mult păstorului moldovean (în alte variante ale „Mioriţei”, păstorul bun e din alte regiuni) decât celorlalţi doi. Grav nu e să ai eroi şi anti-eroi, disperat trebuie să fii când nu ai eroi. Din fericire, nu au trecut anii peste noi fără să ne lase ceva în adâncul subconştientului colectiv. E rodul dulce al unei istorii pline de lupte şi nevoi. Al unei istorii care nu s-a terminat atâta timp cât mai există români spirituali. La sfârşitul eseului, nu mai e nimic de spus decât : „Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soarte, la care să se închine şi cruzii tăi duşmani !”.
Era de asemenea opinia acelui profesor că „Mioriţa” poate ajuta alte popoare europene să îşi înţeleagă mai bine propriile creaţii populare şi că tradiţia noastră orală este un bun spiritual pentru care putem dobândi respectul altor popoare. Dar cred că trebuie menţionat că poporul român este deocamdată obişnuit cu forma baladei aşa cum apare ea în manualele şcolare şi cum a fost cântată de Tudor Gheorghe, deci în varianta lui Alecsandri, în care steaua respectivă cade. S-a spus despre „Mioriţa” lui Alecsandri că este un poem filozofic, pesimist, că exprimă fatalismul şi resemnarea „tipic româneşti”. Eu cred că e nevoie de o discuţie pe această temă, că ar trebui măcar introduse nişte nuanţe.
Pentru început, nu este clar că păstorul moldovean (moldovean fiindcă ne referim la varianta lui Alecsandri), nu se va apăra. Numai că geniul popular, în loc să descrie bâta pe care trebuia să şi-o pregătească ţăranul, ne prezintă viziunea poetică pe care păstorul o are privind ritul de trecere pe care îl constituie moartea, dar şi privind dimensiunea spirituală a ocupaţiei sale. Este clar că păstorii trebuiau să petreacă nişte luni departe de civilizaţie, în mijlocul Naturii, ceea ce invită spre contemplaţie şi te lasă singur cu gândurile tale. Natura, pe atunci neprihănită, nu făcea decât să sporească sensibilitatea şi melancolia, iar cultura umană se făcea simţită doar prin cântecul fluierului. De altfel, ciobănaşul folosea trei tipuri de fluier, fiecare exprimând stări sufleteşti diferite : duioşenie („mult zice duios”), dragoste („mult zice cu drag”) şi pasiune mistuitoare („mult zice cu foc”). Aceste trei stări sufleteşti sunt definitorii pentru poporul român.
Popor neolatin, dar cu răsfrângeri din spiritualitatea dacă şi a sa „apetitus morti”, în mai multe creaţii populare româneşti apare această idee că dragostea e de ajuns pentru împlinirea vieţii şi că eroul luptă cu vitejie pentru o viaţă conformă cu aspiraţiile sufletului său. Mă gândesc aici la balada „Toma Alimoş”, sau la cântecele lui Liviu Vasilică „ce mi-e drag în lumea asta, calul, puşca şi nevasta”. Să nu uităm că Eminescu, considerat de unii „românul absolut”, descrie într-una din poeziile sale ("Sara pe deal") un episod amoros pentru care ar merita să îţi dai viaţa toată. De asemenea, în „Înger şi Demon”, eroul, „demon”, este un tânăr care şi-a dedicat viaţa luptei pentru o revoluţie socială şi implicit în mentalitatea oamenilor, „El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă/Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.” Lupta demonului pentru înfăptuirea principiilor sale nobile îl conduc la singurătate şi o viaţă dificilă din punct de vedere material, iar atunci când se îmbolnăveşte, nimeni nu e aproape ca să îi alineze suferinţa. Dar la sfârşit apare femeia iubită, şi „Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere”.
Faptul că un poet romantic este considerat poet naţional nu este un fenomen unic, însă consider că în cazul poporului român indică o tendinţă romantică a sufletului românesc. Această tendinţă se poate observa în mai multe, de la tipul de muzică pe care au creat-o românii de-a lungul secolelor, începând cu doina, până chiar şi la exemplul marelui poet Nichita Stănescu, care a fost sentimental în creaţiile sale într-o epocă în care să fii sentimental în poezii părea paradoxal. Pe lângă asta, aş menţiona că Eminescu nu a fost romantic în sensul byronian, ci un om cu un orizont foarte larg şi preocupări aproape întotdeauna nobile, care ca poet a corespuns descrierii făcute de Schopenhauer a acelui „fenomen foarte rar, marele poet adevărat”. Un astfel de om şi de poet nu se putea naşte decât în sânul unui popor foarte vechi şi care a suferit foarte mult, suferinţa duce la înţelepciune, când suferi, încerci să înţelegi cu adevărat lucrurile, nu te pierzi în fantezii capricioase.
Revenind la „Mioriţa”, viaţa dusă de păstor în mijlocul Naturii nu îl face să îşi deplângă soarta, să fie sfâşiat în interior de o dorinţă de a trăi în alte condiţii exterioare, ci, din contră, la nunta lui vor participa toate elementele Naturii în mijlocul cărora a trăit, elemente care ajung să aiba un caracter sacru. Astfel, preoţi sunt chiar „munţii mari” şi aceasta nu este întâmplător. S-a mai spus despre poporul român (George Călinescu) că are întipărit în subconştientul său simbolul muntelui, deşi România are şi iesire la mare, apropo de deschiderea spre universal a poporului român şi ideea că „România e o lume într-o ţară”. Muntele înseamnă singurătate, descoperire de sine, ascensiune, trudă în plus pentru a obţine aceleaşi beneficii materiale pe care alţii le obţin în condiţii mai uşoare. Desigur, au existat munţi magici în mitologia noastră, precum Kogaionul dacic. De altfel în vocabularul limbii române există personificări ale muntelui, care are „creier”, „ochi”, „poale”.
Stelele făclii care luminează nunta au poate doar un efect estetic, dar cred că pot fi considerate şi simboluri ale eternităţii şi ale frumosului, în contrast cu pasiunile umane care duc până la urmă la crime pentru atingerea unei fericiri efemere şi discutabile, precum planul celorlalţi doi ciobani de a îl omorî pe cel moldovean. Dincolo de discuţia dacă „Mioriţa” a fost iniţial o poezie agrară sau nu, în forma lui Alecsandri ea începe „Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai”, aşadar un loc pur, în care te simţi bine şi în care nu s-au comis păcate. Asasinarea păstorului ar însemna trecerea lui într-o sferă superioară, care, în ciuda asemănării păstorului cu reprezentările lui Hristos ca fiind un tânăr păstor imberb, poate nu este complet clar că ar reprezenta totuşi raiul creştin. Imortalitatea păstorului ar putea să ne aducă aminte de imortalitatea promisă de Zamolxis dacilor, şi aşa cum există o similitudine între credinţele exhatologice şi credinţa creştină, poate că în caracterul poporului român există această tendinţă spre elevaţie spirituală, dar uneori cu accente păgâne, cu îndoială mai degrabă legată de dogma creştină decât de existenţa unei părţi suprasensibile a omului. Trebuie ţinut cont şi de faptul că „Mioriţa” a fost compusă într-o vreme în care exista mai multă confuzie între ce e creştinesc şi ce e păgân, astfel încât un român „adevărat” de astăzi are mai multe şanse să fie creştin decât păgân. Însă, cea mai probabilă explicaţie este cea oferită de Mircea Eliade, care a identificat atitudinea păstorului cu cea din creştinismul timpuriu, având concepţia participării întregii creaţii, deci şi a Naturii, nu doar a omului, la misterul hristic (aşa cum căderea primilor oameni din rai a influenţat negativ întreaga creaţie).
Un alt aspect este că păstorul îi spune oiţei magice să îi transmită mamei sale că s-a însurat „cu o fată de crai, pe o gură de rai”, şi să nu îi spună de acel rit de trecere pe care mama sa l-ar înţelege. Şi asta e relevant. Evident, păstorul însuşi cunoştea aceste metafore din înţelepciunea populară ce îi fusese transmisă, altă sursă nu avea. Dar această comunitate tradiţională, bazată pe respectul faţă de înaintaşi şi pe activităţi care decurg în armonie cu Natura, a lăsat o amprentă vizibilă şi astăzi în comportamentul şi gândirea poporului român. Să nu uităm că în istoria sa, în Evul Mediu, poporul român a încercat să se dedice activităţilor sale pe pământul strămoşesc, şi a trebuit să supravieţuiască valurilor de popoare migratoare, care de multe ori nu lăsau piatră pe piatră. Această imagine a distrugerii totale, a unui pericol venind din partea unui inamic disperat şi sălbatic, care nu cunoştea niciun cod de onoare şi nu dorea decât să prade, nu să organizeze ceva (cum organizaseră romanii antici, străbunii românilor), a dus la o tendinţă a românului de a împăca părţile beligerante, de a încerca să găsească o soluţie paşnică în dispute, iar asta se observă şi azi în politica externă a României, România fiind un factor de stabilitate în regiunea ei.
Faptul că România nu a avut ieşire la ocean, şi românul a trebuit să îndure mereu toate încercările destinului în pământul lui, i-a dat o cunoaştere profundă a mediului său, „râul, ramul mi-e prieten numai mie”, cum a spus Eminescu în „Scrisoarea III”, i-a dat un profund sentiment de înrădăcinare, dar şi conştiinţa că traiul bun nu poate aduce decât invidie, că mulţi doresc bunăstarea şi nu ştiu cum să o obţină altfel decât prin violenţă. Deşi cei doi păstori care plănuiesc uciderea celui de-al treilea amintesc probabil de ameninţarea diverselor regate şi imperii cărora românii au trebuit să le ţină piept, e vorba probabil şi de o tendinţă în sânul poporului român, mai degrabă individualist (în orice caz, iubitor de libertate, chiar şi când ea nu se referă de libertatea dată de Adevăr). Această idee a dreptului strămoşesc a rămas bine întipărită în mentalitatea României chiar ca Stat, ea de exemplu refuzând să ia parte la împărţirea Cehoslovaciei în 1939. Românii sunt în general mândri că în istoria lor ei au participat doar la războaie de apărare şi de independenţă, de multe ori cu succes, iar chiar şi cântece militare româneşti de azi includ în versuri faptul că românii doresc pace pe Pământ, dar vor răspunde chemării patriei în cazul unei agresiuni. Ca ultimă dovadă e de ajuns să vedem versurile imnului naţional, în care duşmanii românilor sunt numiţi „cruzi” (şi acest adjectiv acordat duşmanilor noştri este demonstrabil prin studiul istoriei).
S-a spus despre poporul român că este un popor de poeţi, sau că, precum criticul literar Alex. Ştefănescu, că acordă poetului un statut similar celui de filozof în Franţa sau de star de Hollywood în SUA. Tot o idee a lui Ştefănescu e că poporul român a ajuns să acorde o valoare magică limbii române, în special când e exprimată în vers, pentru că aşa sunt majoritatea creaţiilor populare şi pentru că de multe ori în istoria noastră a trebuit să luptăm din greu pentru simplul drept de a ne păstra limba. Chiar în secolul XIX, în Transilvania ocupată, româna folosită în şcoli a fost interzisă treptat, s-a încercat acelaşi lucru şi pentru cea din biserici, dar aplicarea interdicţiei în biserici e mai dificilă. Când în secolul XIX s-a descoperit cu adevărat frumuseţea limbii noastre şi potenţialul ei creator, poeţi precum basarabeanul Alexei Mateevici au comparat limba noastră cu o „comoară”, el spunând că e limba „vechilor cazanii, pe care o plâng, pe care o cantă, pe la vatra lor, ţăranii”, că este limba în care sunt spuse în altare şi în case „veşnicile adevăruri”.
Revenind la ideea că păstorul e posibil să fie omorât din cauza invidiei celor doi de acelaşi neam cu el, nu este întâmplător, şi ţinem minte de exemplu că rezistenţa anticomunistă a durat mult timp în România, numai că a fost făcută în munţi, de către „haiduci” moderni, că a fost un efort organizat clandestin şi oarecum spontan, fără legătură cu „Solidaritatea” din Polonia lui Lech Walesa. De asemenea, în simbolistica românească, există imaginea unei cruci singure pe un munte. Totuşi, luptătorii anticomunişti au fost ajutaţi de unii compatrioţi (şi chiar crucea pe munte înseamnă relevanţa credinţei şi a unui anumit tip de fapte în rândul românilor adevăraţi, care îşi recunosc eroii). Păstorul moldovean este un erou solitar, similar în acest sens Quijotelui spaniol, dar asta nu înseamnă că nu este reprezentativ pentru poporul român. Din contră, el este expresia culmii spirituale a acestuia. „Flacăra candidă” pe care Eminescu o vedea în poporul român în poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” este exact expresia acestei stări de spirit, indiferent de secolul în care trăieşte un astfel de individ sau de cunoştinţele sale livreşti. În orice domeniu de activitate ar fi implicat, românul „absolut” va fi similar în structura psihologică, în moralitatea sa, cu păstorul moldovean, indiferent dacă va avea sau nu o soartă similară.
Individualismul românilor îi poate duce uşor la dezbinare, deşi aceasta până acum a afectat mai puţin identitatea naţională, fiindcă încă există impresia lăsată de secolul XIX şi naţionalismul romantic, şi fiindcă în istoria noastră am avut mereu un inamic comun împotriva căruia să ne unim, iar din motive geografice şi nu numai, nu am avut posibilitatea abandonării ţării noastre. Faptul că românii se pot uni împotriva unui inamic comun demonstrează că totuşi individualismul nostru nu este patologic, că are o limită. Nu îl împiedică nimic pe vreun român să se asemene mai mult păstorului moldovean (în alte variante ale „Mioriţei”, păstorul bun e din alte regiuni) decât celorlalţi doi. Grav nu e să ai eroi şi anti-eroi, disperat trebuie să fii când nu ai eroi. Din fericire, nu au trecut anii peste noi fără să ne lase ceva în adâncul subconştientului colectiv. E rodul dulce al unei istorii pline de lupte şi nevoi. Al unei istorii care nu s-a terminat atâta timp cât mai există români spirituali. La sfârşitul eseului, nu mai e nimic de spus decât : „Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soarte, la care să se închine şi cruzii tăi duşmani !”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu