A fi român cu demnitate

Din păcate pentru mine, mi-a fost dat să trăiesc într-o perioadă foarte proastă pentru poporul român, în ceea ce priveşte respectul de sine. Mă refer că trăiesc într-o perioadă în care pare că oricine poate spune orice despre poporul român, fără să se gândească vreo clipă că nu are dreptate, sau că jigneşte oameni nevinovaţi. 
Acest eseu este practic o critică la adresa acelor români care insultă şi batjocoresc poporul român, fără să facă diferenţe între oameni, fără să iubească, fără să îşi dorească de fapt să construiască ceva. 
Mai mult, astfel de oameni nu văd legătura dintre românii de azi şi românii din trecut, ceea ce e complet greşit din partea lor. Îmi pare rău că unii nu ştiu istorie, că nu ştiu că poporul român s-a format în mod organic, din oameni trăind în provincii romanizate, că etnogeneza sa l-a destinat să trăiască într-un pământ care a fost supus invaziilor popoarelor migratoare şi distrugătoare timp de sute de ani, iar apoi să fie înconjurat de diverse imperii sau state formate pornind de la elite militare care au asimilat populaţiile din pământurile în care au ajuns. 
Îmi pare rău că unii uită luptele şi succesele împotriva Ungariei, Poloniei, glorioasele victorii împotriva Imperiului Otoman, mulţumită celor mai mari comandanţi militari din vremea lor, Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Mai mult, se uită toate faptele domnitorilor noştri pentru apărarea credinţei ortodoxe în principatele lor şi peste hotare. 
De la Neagoe Basarab, care prin învăţăturile lui profunde (care, după cum a remarcat Dan Puric, stau în contrast ironic cu toate compromisurile morale promovate de Machiavelli şi general acceptate în Occident) a arătat ce înseamnă un conducător român şi cum să te fereşti de rătăcirile politice şi religioase, la Ştefan cel Mare, care, după cum remarca părintele Cleopa, se consulta mereu cu un sihastru, la Constantin Brâncoveanu, care nu s-a temut de cei care pot ucide trupul, dar de suflet nu se pot atinge şi a ales martiriul şi calvarul de a îşi vedea copiii murind, până la toţi voievozii care au apărat Muntele Athos sau bisericile ortodoxe din Ardealul ocupat şi în care românii erau discriminaţi. 
Îmi pare rău că unii uită de toate luptele pentru dreptate şi unire, începute de traducătorii Bibliei, care doreau o limbă pe deplin înţeleasă în toate colţurile ţării (deşi oricum noi avem subdialecte, nu dialecte), apoi continuate de Şcoala Ardeleană (şi de răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan) şi apoi pe timpul revoluţiei de la 1848, iar până la urmă concretizate parţial prin unirea de la 1859, când Cuza şi ceilalţi patrioţi au reuşit să se impună în faţa dorinţelor mai-marilor Europei. Îmi pare rău că unii uită de sutele de mii de victime din primul război mondial, de cum pentru prima oară în istorie am devenit cu toţii fraţi nu doar prin sânge, limbă, religie, cultură, ci şi politic. 
Îmi pare rău că unii uită perioada de înflorire dintre cele două războaie mondiale, în care arta română, în special literatura, au intrat în rândul marilor arte ale lumii, asta după ce, prin arta populară, eram deja acolo. Până în 1938, am fost pe un făgaş bun din punct de vedere economic şi politic, deşi, ca în toată istoria noastră, cultura spirituală a fost cu paşi buni în faţa celei materiale. Ce s-a întâmplat în al doilea război mondial, când am fost sfâşiaţi de lupta pentru putere dintre nazişti şi sovietici, se ştie bine. Churchill a salvat 90% din Grecia, dar 90% din România n-a contat. 
Nu putem conta pe ajutorul străinilor; în vremuri bune şi, în special, în vremuri grele, putem conta doar pe noi înşine. Orice om cu o cultură generală acceptabilă cunoaşte contribuţiile României la patrimoniul mondial. Nu doar sfinţi şi artişti, ci şi mari inventatori, oameni de ştiinţă şi exploratori, Racoviţă, Coandă, G.E. Palade, Odobleja sau Moisil. Iar marii artişti au crescut din pământul dureros şi atmosfera spirituală elevată a României. România a dat lumii mari poeţi, pentru că această poezie a sufletului românesc începe din clasele cele mai joase, a început din înţelepciunea şi sănătatea sufletească a ţăranului român, care era peste ce s-a văzut vreodată la omul de rând din Occident. 
De exemplu, cărţile lui Simeon Florea Marian despre tradiţiile de la sate şi în primul rând credinţele şi sistemul de valori care stăteau la baza lor sunt elocvente pentru a înţelege obârşia marilor români şi tuturor celor care au respectat valorile ţării şi nu au trăit cu spatele la neam şi la Dumnezeu. Ca să dau un singur exemplu, în "Înmormântarea la români", despre ce însemna pentru ţăranul român fericirea : "Iar fericiţi se consideră acei oameni cari cât trăiesc aici pe pământ sunt milostivi, căci ei prin milostenie îşi mântuiesc sufletul de munca cea eternă şi după moarte ajung la fericirea eternă, care e adevărata fericire. De asemenea se consideră a fi fericiţi şi aceia cari în această lume pătimesc mai mult, crezându-se că îşi iau pedeapsa în lumea aceasta şi că-n cealaltă lume nu vor mai avea nimic de suferit." Iar sufletul răscumpărat "zboară de la pământ, din această vale a necazurilor, din acest loc depravat, plin de intrige, invidie şi nesaţ, în acea lume unde este veselie eternă, acolo în lumea nevinovaţilor, în patria amoraşilor şi în corul îngerilor cereşti". 
Aceasta este credinţa care duce la fermitate şi frumuseţe interioară, care permite omului să se sacrifice pentru Hristos şi (la nevoie) pentru neam, precum şi să creeze lucruri deosebite şi de durată în domeniul său. Nu e important să dăm cu sapa, e important să păstrăm acele calităţi sufleteşti care înnobilează : răbdarea, hărnicia, fermitatea în principii, omenia, cumpătarea, totul pornind din iubire de Dumnezeu, fără de care nu există iubire statornică pentru toţi semenii, ci ea devine efemeră şi selectivă. 
Spiritul naţional rămâne acelaşi, dar se manifestă altfel în diferite epoci şi contexte geopolitice. Spiritul naţional este cu atât mai puternic, cu cât mai mult spirit are un individ. Un individ lipsit de spirit nu poate fi un român adevărat, de fapt nu aparţine niciunei naţiuni de pe Glob. Un român este cu atât mai adevărat, cu cât are mai mult spirit. Românii, din cauza problemelor materiale, dar şi ideilor din Occident, care nu sunt toate bune, trec printr-o oarecare criză morală. Dar sunt mult peste popoarele din Occident ca şi calitate umană - cei care neagă asta o fac pentru că lor de fapt le pasă doar de finanţe. 
Poporul român trebuie judecat în comparaţie cu celelalte popoare, şi doar cei care n-au fost vreodată în Occident, sau au ei înşişi idei fixiste şi materialiste, nu văd că românii sunt peste occidentali, ca oameni, poate nu mereu ca rotiţe într-un sistem, dar ca oameni da. Poporul român în ziua de astăzi este un popor eroic, muncind din greu încă din copilărie, maturizându-se uneori prea mult, având un orizont mai larg decât occidentalii şi o cultură generală mai bună. Cine e mediocru în România, e bun în Occident, cine e bun în România, e considerat geniu în Occident. 
Poate din cauza trădătorilor de neam, nu se pot afirma mereu, dar ei între ei se apreciază, şi românii decenţi îi apreciază. Mulţi studenţi români primesc burse şi studiază la facultăţi importante din Occident, mulţi lucrează în domeniul IT, mulţi tineri se întrec în realizări artistice şi, ce e cel mai important, avem tineri care se roagă lui Dumnezeu pentru a rămâne în lumina neapropiată a lui Hristos, căci "fără Mine nu puteţi face nimic" şi unde nu există înţelepciune, darurile se irosesc mai devreme sau mai târziu şi, printre altele, asta înseamnă că ele nu vor fi date mai departe şi poporului român. 
Geniile sunt caracterizate de o imaginaţie puternică şi intuiţii intelectuale corecte, că raţiune, cu acele categorii ale ei, are oricine, nu în ea stă genialitatea; de asemenea, geniile adevărate au fost şi persoane foarte sensibile şi preocupate de soarta celorlalţi, care au încercat să înţeleagă profund fiinţa umană şi care sunt idealele spre care ar trebui să se îndrepte (nu e nevoie să le înfăptuieşti ca să tinzi spre ele); unii au avut şi rătăciri, concretizate prin invenţii periculoase sau sprijinirea unor partide politice extremiste sau împietrirea talentului din cauza secătuirii inimii sau alunecarea pe panta viciilor. 
Dar cele mai mari genii şi cele care pot aduce cele mai mari beneficii societăţii sunt cele care devin sau rămân creştini ortodocşi practicanţi, precum părintele Seraphim Rose în SUA (vedeţi de ex. cartea lui "Nihilism : Root of the Revolution of the Modern World") sau părintele Arsenie Boca în România, ca să dau doar două exemple. 
De fapt, părintele Arsenie e exemplu nu doar de geniu rămas ortodox practicant, ci de geniu ridicat la sfinţenie, care prin multele sale rugăciuni întru Dreapta Credinţă, prin parcurgerea treptelor rugăciunii (a gurii, a minţii, a inimii, de sine mişcătoare, văzătoare, în extaz şi duhovnicească, vedeţi şi comentariile părintelui Cleopa), a ajuns şi la înaintevedere. Credinţa ortodoxă limpezeşte şi face să strălucească inteligenţa, te face să îţi îndeplineşti tot potenţialul lăsat de Dumnezeu, în acelaşi timp făcându-ţi sufletul să înţeleagă şi să îşi iubească semenii şi în general te duce la smerenia necesară pentru a fi folositor societăţii şi plăcut lui Dumnezeu. 
Credinţa ortodoxă duce la cunoaştere (şi nu la cea distorsionată şi distrugătoare de tip faustian) şi cine e atent vede lesne limitele de cunoaştere (ca să nu mai vorbim de defectele morale) ale necredincioşilor. Ca să dau un singur exemplu, fragmentarea specifică postmodernismului nu este decât afirmarea limitelor de cunoaştere ale acelor persoane, dar care în obtuzitatea şi aroganţa lor, îşi închipuie că nimeni nu poate cunoaşte mai mult decât sunt capabile ele. Petre Ţuţea, vorbind despre ierarhia fiinţelor umane, punea geniul doar pe treapta a treia, pe a doua fiind eroul, iar pe treapta cea mai de sus, sfântul. Aceasta deoarece sfântul este cel mai aproape de desăvârşirea cunoaşterii şi a iubirii; geniile de multe ori au un bagaj de cunoştinţe util doar până la un anumit punct, dar care nu se ridică la importanţa Adevărului care ne pune în relaţie cu Dumnezeu, iubirea spirituală şi inteligenţa creatoare eternă şi perfectă; trebuie să avem grijă cu acele cunoştinţe care ne devin balast şi să ne îndreptăm spre cele înălţătoare şi cu adevărat folositoare. Nu degeaba a spus părintele Stăniloae "Credinţa este ştiinţa adevărată". 
Poporul român are şi cel mai mare procentaj de credincioşi creştini din Europa, şi, chiar dacă unele sondaje sugerează că doar o treime ar fi practicanţi, tot e mult pentru Europa de astăzi. Nu numai asta, dar avem destui credincioşi ortodocşi care, nu doar că sunt mai buni decât occidentalii în materie de teologie şi de trăire, dar au şi o cultură generală mai bună. România nu e SUA, unde există un haos de secte, creat de interese financiare şi de oameni care citesc numai ce le convine din Biblie şi sunt preocupaţi mai mult de birocraţie şi de marketing, oameni care nu se nevoiesc înainte de a emite judecăţi teologice. Fără trăire, fără dogme, fără harul revărsat prin Sfintele Taine (asupra cărora au stăruit Hristos, apostolii şi cei mai mari sfinţi la cele şapte sinoade) şi fără tradiţia Sfinţilor Părinţi nu poţi ajunge la formarea judecăţii duhovniceşti, nu poţi interpreta şi te îneci în marea Scripturii, riscând să îi îneci şi pe alţii. 
Problema pentru incredibila lipsă de respect de sine, de respect pentru Tricolor, pentru istorie şi pentru compatrioţi, problema e că mulţi nu fac distincţia între POPOR şi clasa conducătoare, care poate fi una de profitori. (Tudor Vladimirescu ştia, noi ce scuză am avea să nu ştim ?) Poporul e acela care suferă persecuţia comunistă în închisori, în numele lui Hristos, poporul e acela care suferă greutăţile tranziţiei, poporul e acela care cântă despre Ştefan cel Mare sau despre crăişorul munţilor, poporul e acela care trimite cărţi româneşti peste Prut, poporul e acela pentru care statul în străinătatea atee e o povară, poporul e capabil de jertfă pentru Adevăr; unii oameni din cadrul poporului pot ajunge în clasa conducătoare, dacă există destui români uniţi în Dumnezeu. 
N-aveam cum să îi oprim pe şmecherii care s-au ridicat după Revoluţia din 1989, nu sunt de vină 20 de milioane de români. Revoluţii au fost în lume de la Spartacus încoace, nu toate pot fi reuşite. Credeţi că cei din ţări mai sărace chiar iubesc drogurile sau războaiele ? N-au ce face, nu e vina lor. Dar noi avem speranţa că toate eforturile noastre vor fi răsplătite, că treptat vom intra pe un făgaş normal, cum eram în anii '20-'30; depinde şi de cum va merge treaba cu Uniunea Europeană, dar noi trebuie să ne punem speranţa în Dumnezeu în primul rând, nu în astfel de construcţii politice, până la urmă efemere. Ceea ce este cert este că trebuie să vedem ce opţiuni avem în fiecare context geopolitic şi că nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de vreun partid care se arată agresiv faţă de UE, dar nu din naţionalism sincer, ci din dorinţa de a apăra interesele anumitor membri de partid (şi chiar şi naţionalismul sincer trebuie să vină cu soluţii alternative, dacă ele există, altfel degeaba critică UE). Oricum, Dumnezeu cere mai mult de la popoarele ortodoxe şi trebuie să ştim să înfruntăm vremurile grele, să ne lămurim în foc dragostea de ţară şi credinţa ortodoxă. 
Zeci de mii de români comentează azi că „ei, dacă n-am fi înconjuraţi de proşti care nu îşi dau seama”. I-auzi domne, zeci de mii de români sunt înconjuraţi de proşti ! Atunci, e o onoare pentru poporul român să aibă zeci de mii de non-proşti. 
Niciun popor din lume nu are numai oameni minunaţi, sau numai oameni culţi sau foarte muncitori. Poporul român începe cu fiecare dintre noi, trebuie să ne uităm întâi în oglindă. Să nu ne închipuim vreodată că am făcut tot binele pe care l-am fi putut face sau că ne păzim mereu de toate păcatele. În catehismul ortodox nu există îndatoriri doar faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni în general, ci şi faţă de poporul tău în particular. Desigur, nu trebuie să ne transformăm poporul în idol, ci să avem dreapta măsură; astfel nu vom cădea în xenofobie sau discriminare. 
Credeţi că marii români stăteau mereu să se plângă ? Numai oamenii fără valoare cred că poporul român n-are caracter sau că e "de rahat", pentru că, dacă eşti tu însuţi un român de valoare, poţi gândi profund şi vedea de unde ai calităţile şi găsi calităţi în alţi români. 
Una e să nu iubeşti România şi alta să faci generalizări, insultând un popor întreg, una e să spui "F...k you Romania" cu prietenii, şi cu totul alta în faţa străinilor. Chiar dacă ai tu spatele asigurat şi nu depinzi de opinia străinilor despre România şi poporul român, trebuie să fii un pic om şi să te gândeşti că pe alţi români îi poate afecta. Turiştii trebuie să vină în ţara părintelui Stăniloae, a folclorului, a mănăstirilor din Moldova, a Carpaţilor, a bisericilor din Maramureş,a cetăţilor medievale, a sculpturilor lui Brâncuşi, a muzeelor, a Mării Negre etc. Şi în ţara artiştilor, martirilor, credincioşilor, oamenilor ospitalieri. Dacă pentru un individ, un om cu multe defecte e mai "român" decât unul cu multe calităţi, atunci trebuie să încheiem discuţia. 
Apropo, iată un citat din părintele Stăniloae despre poporul român : "Noi suntem un popor deosebit. La noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviinţă, e o delicateţe, o blândeţe, o bunătate, o o căldură, o curăţie, sunt nişte virtuţi… Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem şi lumii lumină; "lume" de la "lumină" (nota mea, din latină)… noi avem nişte adâncimi foarte clare, nişte adâncimi luminoase, lumina e adâncimea noastră… basmele, iarăşi; e-atâta bunătate, atâta lumină în ele… avem colindele, doinele sau dorul – cuvinte fără echivalenţă la alte popoare.". Dar şi Ion Luca Caragiale a spus (citat de Ion Rotaru în "O istorie a literaturii române") : "În genere, românii sunt bravi şi sobri, răbdători şi cuminţi; pricep uşor, sunt spirituali şi vorbesc o limbă foarte colorată şi elegantă". 
În ceea ce îi priveşte pe cei plecaţi din ţară, oare le convine să plece cu o enormă prejudecată împotriva românilor ? Să-l angajeze pe nu ştiu ce străin că el nu porneşte cu atâtea prejudecăţi împotriva lui ? Eroii îşi iubesc ţara şi când trăiesc prost, patrioţii îşi iubesc ţara când au o viaţă fără probleme majore, iar cei care nu vor să fie patrioţi, tot trebuie să respecte munca altora în folosul ţării şi să se respecte pe sine, nu să se autoflageleze ca provenind dintr-o ţară sub orice critică. Sincer, atitudinea de genul "România groaznică, eu minunat, că n-am nimic în comun cu poporul român" mi se pare de-a dreptul josnică. Nu prietene, poate tu n-ai în comun, marii oameni ai acestei naţiuni au avut, au fost românul bun ridicat la un nivel deosebit. Românii buni, care există şi astăzi şi sunt destui numeric, având în vedere nivelul general al omenirii. 
Cei care vor continua să creadă în spiritul românesc, cei care vor face, ceea ce le stă în putinţă, pentru binele ţării, aceia merită toată stima, aceia arăta că România măcar încearcă să aibă viitor. Deşi e clar că economia României trebuie îmbunătăţită, eu îl iubesc pe român oricum, fiindcă îl înţeleg. Avem nevoie de unele lucruri materiale, dar ce dăinuieşte este cultura spirituală şi avem responsabilitatea de a păstra întreagă moştenirea noastră ortodoxă şi să continuăm prin viaţa noastră lupta pentru apărarea Adevărului, pentru că Biserica din lumea asta este luptătoare, iar cea din Împărăţia cerurilor este biruitoare. Dacă ne vom călca în picioare principiile şi vom alege calea uşoară, Hristos va spune că nu ne mai cunoaşte şi nu ne va mai rămâne nimic din ce a fost şi este frumos şi înălţător în poporul nostru şi probabil nici nu vom mai fi. 
Dar Dumnezeu ne-a creat ca să fim dreptmăritori şi mărturisitori şi cine vrea să facă bine ţării şi semenilor în general să îşi ia crucea şi să Îl urmeze pe Hristos, capul Bisericii Ortodoxe. "Mare este acela care numai de mărimea lui nu se ocupă. Este cel care creşte fără să ştie, ca bobul de grâu în strălucirea soarelui. Dacă este o creştere naturală, este şi o creştere supranaturală. Căci adevărata dimensiune a desăvârşirii este smerenia". (părintele Arsenie Boca)