Poezii scrise de mine

„Poporul născut din Carpaţi”

de Răzvan Andrei Antonescu Rogoz

Motto:

Azi, când pare că avem în faţă numai prăpăstii,

Să nu uităm că ele nu există fără munţi.

Azi vreau să mă nască muntele,

Să fiu o creangă din gorunii de la Deva,

Să fiu o piatră din încăperea lui Zalmoxe,

Sau poate una pe care a călcat Traian.

Noi, cei născuţi din lupul dacic şi lupoaica de la Capitoliu,

Trebuie să nu uităm să avem trupul de balaur. 

Pentru unii istoria e o linie, pentru alţii un ciclu,

Pentru noi e un munte, căruia îi urmează alţi munţi.

Unii au făcut istorie cu armata, noi cu ţăranii.

Unii au făcut istorie plecând, noi rămânând,

Căci aveam un munte de urcat.

Unii s-au făcut frate cu dracul,

Noi ne-am făcut cu codrul.

Unii au văzut Ardealul şi au vrut să şi-l facă podoabă,

Noi l-am văzut şi ni l-am făcut oglindă.

Unii au vrut să transporte sare prin el,

Noi ne-am transportat sângele şi dansurile.

Unii s-au înfricoşat de măreţia munţilor,

Noi ne-am înduioşat, cu gândul la părinţi.

Mulţi au vrut să ne schimbe Cuvântul lăsat de Dumnezeu,

Dar s-au izbit de Piatra din capul unghiului.

Mulţi au vrut să se scalde în apele Ardealului,

Dar n-au mai putut, căci apele s-au retras în ochii noştri

Şi apoi mai adânc, în odăile sufletului nostru.

Mulţi pot să vadă şi să admire de la distanţă,

Noi putem vedea privind înăuntru.

Prin vene-mi curge seva brazilor noştri şi seva neamului meu

Şi viaţa îmi e munte.

Iar când oi muri, voi şti că sufletul meu a rămas acasă,

Că oameni vor merge pe podul dintre cântecul păsărilor şi cântecul nostru,

Că apele vor curge frumos ca liniile costumelor noastre,

Că florile vor mângâia obrajii copiilor noştri,

Că românul în veci nu piere.

„Basarabia, pământ şi suflet românesc”

de Răzvan Andrei Antonescu Rogoz

E noaptea neagră, parcă ruptă din steagul Imperiului Rus.

În capul greu, ca un clopot al învierii,

Gândurile ştefane bat cu apăsarea condiţiei de om,

Şi nu ştiu câţi ani sunt de la Hristos pân’ la Unire.

Eu totuşi nu m-am născut ca să desfac,

Nici nu vând trecutul omenirii vopsit ca viitor,

Iar amarul berii e ambrozie pe lângă amarul ce-l pot simţi eu,

Eu nu dau idealuri pe alcool şi pe iluzia sociabilă că totul ar fi bine.

E posibil că dreptatea o să moară cu mine în braţe,

Dar totuşi nu cred, e o sclipire a sabiei lui Ştefan în noi toţi,

Şi toţi suntem făcuţi dintr-un lemn mai sfinţit,

Dacă Dumnezeu aude tot, e imposibil să nu audă Putna.

Oare ştiu tancurile mai mult decât cronicarii moldoveni,

Oare ştie Stalin mai mult decât Cantemir ?

Dacă Nistrul lui Eminescu ar fi smintit,

Atunci cum a fost scris Actul Unirii ?

Popor născut din popor, chinuit de atâtea imperii,

În limba ta ca un fagure cosmic stau istoria, brazda, osul ideii,

Sângele rămâne sânge, crucea rămâne cruce,

Crivăţul din Siberia a învăţat forţat şi doine,

Copiii din Basarabia au învăţat forţat şi foamea,

Eu n-am murit înfometat, mi-e foame doar de fraţi.

Nu pot să cred că avem toate păcatele lumii,

După ce asculţi rugăciuni mai demne,

Ascult-o, Doamne, şi pe-a noastră ! 

„Între examene”

de Răzvan Andrei Antonescu Rogoz

Pe stele de umbră

Buzele mele se întind lungi,

Gânduri de funingine-n pungi, 

Mă învelesc cu cerul peticit,

Mă culc pe perna cu fulgi

De lacrimi albastre-verzui

Şi îmi spun povestea (nu ştiu cui):

Celeste caleşti aduc straşnice veşti, 

Eroi din poveşti încalecă pe

Imposibilitatea de a comunica

Şi aleargă spre dealuri

De un verde perfect, 

Văzând în goană idei;

Categorii bârfesc la colţ de neuron

Iar copiii lor îmbracă simţuri de postav

Şi se întrec până la moara cu noroc,

Călcând în mărăcini de paradigme;

Potera caută în disperare haiduci, 

Dar ei au dispărut ontologic

În pădurea deasă a Timpului,

Trecând de răscrucea Fiinţei

Şi ţintesc ciocoi din ce în ce mai noi; 

Câte un zmeu de supraom se împiedică

Şi îşi loveşte şapte capete de şapte păcate

Dar se scutură de bun-simţ şi dansează mai departe

(Lupul îşi schimbă sinele, dar năravul ba);

Se împletesc colaci de cosmopolitism

Şi se aprind lumânări de mass-media,

Dar de mari scriitori nu prea,

Pe cer se înghesuie Zburătorii

Dându-şi ghionturi cu norii

Din care uneori plouă cu stropi mari de vise,

Singurele neînvinse,

Întinse pe ştergar de curcubeu,

Mirosind frumos ca valorile omenirii,

Ca poeziile adevărate,

Nemurind duios ca sufletele frumoase.

Departe de zgura cerului întors

de Răzvan Andrei Antonescu Rogoz

Am ajuns din zgura cerului întors

În puf de stele şi alinări de busuioc,

Din strâmtoarea deşertului de carte moartă

În fâşie înalţătă urcând preaverzii munţi.

Nu vreau să renunţ la pomii minunaţi

Cu muguri ce mă mângâie în scurta înserare,

Cum ei nu renunţă la văi de praznic

Şi la adierea cuvintelor calde ca sudorile de sfânt.

Nu vreau să rămân smochin de iluzii,

Nu vreau să mai sărut neantul,

Nu vreau să mă-nchid în turnuri orbite,

Vreau să mă scald în ape ce îmbracă

Goliciunea de umbră cu haina de mir,

În ape ce umplu găuri negre de inimă,

Departe de paşii lupilor absurzi,

Vreau să mă ridic cu aripi albite de sens,

De la picioarele universului

La energii lăsate ecou ale Cuvântului etern.

"Plai păstrător de veşnicie"

Iartă-mă, patrie, că stelele mele nu îţi sunt de ajuns,
Meriţi vers lămurit prin foc, 
Dar totuşi spun : 
Noi avem stele de jertfă ce nu cad niciodată,
Cuvântul divin ne e temelie, 
Clipa nu poate măsura sângele,
Ştirea nu poate măsura rugile,
Turnuri de hulă nu pot măsura copiii,
Hohote slute nu pot măsura eroii.
Acele brazilor ne ştiu paşii, 
Pleoapele stejarilor ne ştiu înaintaşii, 
Haina de dor a ramului ne ştie vrăjmaşii. 
Şi secolele au învăţat să cadă în genunchi
şi să se închine, 
Iar pădurea tremură ca un trup al doinei şi suspină.
Cerul face ascultare pe ziduri de mănăstiri, 
Tăcerea îşi spune tainele la Târgu Jiu,
Ne urcăm adesea în ciocârlii şi luceferi,
Jertfa brâncovenilor ne ţine teferi. 
Ne îmbrăcăm în alb ca un popor al nunţii,
Crucile ne îmbracă munţii
Şi păstrăm veşnicia în potir. 

"Ce nu înţelegi"
- preşedintelui UKIP - 

Tu n-ai fost cu noi la Densuş, 
Tu n-ai fost în cuvintele latine,
Tu n-ai fost în sângele vărsat pentru credinţă
Şi nici în dorul de unire.
Tu nu ai avut vis şi fluier,
Tu nu ai păstrat arhetipuri de in,
Tu n-ai fost cu Ştefan în luptă,
Nici nu ai scris despre faptele lui.
Tu nu ai dat aur pentru Athos,
Tu nu ai lumânări şi durere tăcută,
Tu nu ai minuni şi nici munte.
Tu n-ai fost crescut în fiorul de tei,
Istoria ta nu a înfiat viori,
Columna ta nu e nesfârşită
Şi nu păşeşti pe oseminte de eroi.
Tu nu ai fost vândut cutremurului roşu,
Tu nu ai luptat în munţi şi în minţi
Şi ai putut respira fără adevăr şi frumos.
Tu nu ai murit pentru libertate,
Tu nu ştii ce înseamnă să fii matur de copil,
Tu nu ştii ce înseamnă durerea de mamă
Şi nici câte genii au fost şi vor fi.
Dar faptele prinţului tău vorbesc de la sine.