"Ioan, copilul meu, care m-a iubit mereu"

Într-o zi de 1 iunie (1946) a trecut la Domnul mareşalul Ion Antonescu. Dintr-o familie de ofiţeri, el s-a făcut remarcat încă din primul război mondial, fiind apreciat şi de regele Ferdinand, Întregitorul. A preluat controlul în România într-un context oribil pentru ţara noastră, prinsă între interesele mârşave ale sovieticilor şi ale naziştilor şi, bineînţeles, "beneficiind" de indiferenţa ţărilor democratice din Vest. A ales ajutorul singurei ţări care, în mod ironic, ne-a promis recuperarea teritoriilor pierdute după Dictatul de la Viena din 1939 şi Ultimatumul sovietic din 1940.
Ion Antonescu şi-a iubit întotdeauna ţara şi poporul. Aceasta nu înseamnă că a luat mereu deciziile corecte. A făcut bine că a trecut Prutul, dar a făcut rău că a trecut şi Nistrul. Şi-a iubit poporul cu un devotament şi cu un respect faţă de moştenirea istorică precum nu vezi la oricine. Din păcate, nu a fost aşa de binevoitor faţă de toate popoarele. Dovezile istorice să vorbească despre atitudinea lui faţă de celelalte popoare, nu prejudecăţile, dovezile. Aşa cum alte personalităţi ale istoriei nu sunt linşate istoric, aşa şi Mareşalul are dreptul să nu fie linşat, de ajuns că a fost executat de sovietici. Fiecare persoană din istorie despre care se vorbeşte are dreptul să se spună despre ea ce a făcut şi ce n-a făcut şi în ce context a făcut ce a făcut.
A fost un militar strălucit, capabil şi de diplomaţie, cum o arată activitatea lui de dinaintea celui de-al doilea război mondial. S-a încrezut poate prea mult în calităţile lui de militar şi în conceptul de onoare militară. Cert e că a luptat pentru o ţară căreia îi fuseseră răpite nordul Transilvaniei, nordul Bucovinei, Basarabia şi sudul Dobrogei. Numai nordul Transilvaniei ne-a fost înapoiat după încheierea ostilităţilor. Inutil să mai menţionez că am căzut în proporţie de 90% sub sfera de influenţă sovietică. Bineînţeles, în Basarabia au fost deportări ale românilor şi mulţi au suferit de foame la începutul anilor de ocupaţie sovietică. Mareşalul Antonescu voia să se lupte cu sovieticii în continuare, dar nu a mai apucat. Oricum, a fost un context european şi mondial din care România nu avea decât de pierdut, orice ar fi făcut. Am pierdut multe vieţi omeneşti şi am pierdut pământ strămoşesc. Dar, vorba cântecului, "Nimenea n-a auzit plânsul nostru răstignit". În afară de Dumnezeu, desigur. Titlul acestei postări e din alt cântec, "Bocetul lui Ioan fără de mormânt"; contextul întreg e "Unde-i Ioan, copilul meu, care m-a iubit mereu, care nu s-a dus cu duşii, care s-a bătut cu ruşii...". Cu Armata sovietică, desigur, nu cu poporul rus în sine. Şi în prezent trebuie să facem o distincţie între Rusia politică şi Rusia culturală sau religioasă. Tot în acel cântec se spune "Ne-au scos morţii din morminte, ne-au distrus biserici sfinte şi apoi ne-au dat pe noi cu un secol înapoi"...
În continuare, câteva citate din mareşalul Antonescu. Pe cei care au ceva să îi reproşeze îi invit întâi să îşi iubească ţara cu căldura de care a dat el dovadă, reuşind să evite greşelile lui. Dumnezeu să-l odihnească !
Citatele sunt luate de aici : http://maresalionantonescu.blogspot.ro/2010/09/maresalul-ion-antonescu-erou-national.html

Prefer să mor în mocirlă într-o Românie Mare decât să mor în paradisul unei Românii mici.

Vreau ordine. Să se înţeleagă că noi suntem o armată civilizată, care aduce cu ea ordinea şi siguranţa, şi nu suntem hoarde barbare ce distrug şi pradă totul în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi prins furând sau comiţând crime în spatele frontului.

Armata este ultima carte pe care o joacă o Naţiune.

Fii om, fii drept şi recunoaşte că, pe deasupra ambiţiilor, intrigilor şi urilor, este Patria, este veşnicia neamului, şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată.

Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a Bisericii, lupta pentru vetrele şi hotarele româneşti de totdeauna. Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul! Zdrobiţi duşmanul de miazăzi şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării gloria străbună a Basarabiei şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre.

Viaţa popoarelor este o veşnică şi încordată luptă; o luptă pentru drepturi şi pentru dreptate, o luptă pentru afirmare şi înălţare.

Sunt mândru că am avut în viaţă drept far strălucitor şi călăuzitor Coloana de lauri a marelui Traian şi sublimul sacrificiu al Regelui Dac.

Biserica lui Cristos nu înseamnă numai ziduri, icoane, coruri, lumânări, clopote, slujbe. Ea este dragoste, jertfă, milostenie, trudă, curăţenie sufletească. Oriunde trăieşte un suflet curat, acolo este un altar al dumnezeirii.

Persoanele nu contează, contează doar ceea ce ele reprezintă.

Nicio furtună, nicio invazie, niciun cutremur, nicio ocupaţie, nicio lovitură, oricât de dureroasă, de nimicitoare, nu a putut să-i clintească pe românii din Dacia Traiană. Nimeni şi nimic nu ne va putea smulge din ea.

Ceea ce nu se bazează pe adevăr, nu poate dura. Toată istoria noastră oferă un spectacol unic: noi am păstrat intacte trăsăturile rasei latine. Acelaşi lucru se întâmplă şi în graiul nostru, care este unul şi acelaşi din Maramureşul azi cedat Ungariei şi până în Timoc. Nimeni nu a izbutit să ne clintească din loc timp de 2000 de ani, nimeni nu va reuşi să ne clintească nici peste un milion de ani... Noi ne-am aşezat primii pe aceste locuri şi vom pleca cei din urmă.