Despre UDMR, despre relaţiile interetnice şi despre asemănarea dintre perioada horthystă şi cea de acum

Asistăm zilele astea la reintrarea UDMR la guvernare, după ruperea USL-ului. Nu doar că intră la guvernare, dar unul dintre cele două ministere date UDMR-ului este cel al Culturii. Kelemon Hunor a primit aviz favorabil, după dezbaterile din sala „Avram Iancu” a Parlamentului. UDMR-ul pretinde că apără interesele etnicilor maghiari din România, dar tot ce a făcut de-a lungul anilor (în care a fost la guvernare cu mai toţi şi nu a ţinut cont de orientarea de centru-dreapta pe care o declară, sau de orice altceva) a fost să lupte pentru interesele unei mici pături de etnici maghiari care se folosesc de anii petrecuţi în Parlament şi în Guvern pentru a se îmbogăţi. Situaţia judeţelor Harghita şi Covasna nu e deloc bună, sunt printre cele mai sărace din ţară. E drept că drepturile etnicilor maghiari sunt întru totul respectate, dar la noi sunt respectate drepturile tuturor minorităţilor.

Ceea ce fac politicienii de la UDMR şi de la alte partide maghiare sau asociaţii sau ce sunt (construite pe criterii etnice) e să încurajeze educaţia precară oferită etnicilor maghiari – vedeţi manualele lor de istorie, scrise la Academia Iredentistă – să inducă etnicilor maghiari o viziune asupra românilor ca fiind duşmanii lor, să îi ţină pe etnicii maghiari (în special pe cei din zonele unde sunt majoritari şi în special pe cei din zonele rurale, dar nu numai) în sărăcie materială şi intelectuală, pentru ca propaganda lor să funcţioneze şi să câştige, prin ea, locuri în Parlament şi apoi chiar în Guvern – de unde pot tăia păduri cu nemiluita, de exemplu, că pentru ei personal e bănos să obţină bani de pe urma materiei prime trimise în alte ţări.

Cu toate acestea, tendinţa firească a etnicilor maghiari, inclusiv în zonele unde sunt majoritari, e să se înţeleagă bine cu cei din jur, indiferent de etnie şi să aibă preocupări legate de un nivel de trai mai bun şi de un viitor mai bun pentru copiii lor – am văzut mai demult şi un documentar, cu exemple în acest sens. Din păcate, prin menţinerea unor etnici maghiari în ignoranţă şi alimentarea unei uri primitive, se poate ajunge la situaţii precum cea în care Tricolorul românesc a fost huiduit, iar un sportiv de etnie maghiară l-a trântit la pământ, în uralele tribunei, care apoi a cântat imnul „Ţinutului secuiesc”. Şi tot astfel de îngustime mentală şi sentimente păguboase pot duce la acte de violenţă mai grave, din păcate, în special în condiţiile în care în Ungaria se cultivă mituri naţionaliste care nu ţin cont de adevărul istoric privind Transilvania şi se acordă cetăţenie etnicilor maghiari din România şi unii extremişti maghiari din România sunt chemaţi chiar să candideze pe listele unui partid din Ungaria – apropo, mulţi de la UDMR au cetăţenie dublă şi e cam dubios să ajungă chiar miniştri în România.

Ştiţi, în perioada interbelică, după ce Armata română a eliberat Budapesta, a ajuns Horthy la putere în Ungaria. Statul ungar de atunci a avut o politică oficială iredentistă şi s-a ajuns chiar la situaţia când, având sprijinul Germaniei naziste, care a decis ca nordul Ardealului să treacă la Ungaria horthystă, armata ungară a pătruns în Transilvania şi s-a ajuns la masacrele de la Ip şi Trăznea, pe când România nici măcar nu era încă intrată oficial în război. Desigur, unii români au supravieţuit atunci, fiind ajutaţi chiar de etnici maghiari.

Iată, aşadar, că în niciun caz nu putem generaliza când vorbim de un popor, nu trebuie să urâm niciun popor, toţi sunt semenii noştri, dar nici nu putem să excludem invazia militară făcută de un Stat doar fiindcă la noi în ţară găsim multe exemple de etnici maghiari care trăiesc în pace cu etnicii români. Şi pe vremea lui Horthy erau, probabil, multe astfel de exemple, dar istoria, luată la nivel statal, nu ţine cont de astfel de lucruri. Iar răul intelectual, material şi spiritual făcut etnicilor maghiari de către UDMR, PPMT sau astfel de organizaţii serveşte profitorilor de etnie maghiară din România şi serveşte intereselor de politică externă ale Ungariei, care în ultimul timp a început să se distanţeze de Uniunea Europeană, să se înţeleagă bine cu Rusia şi să adopte un model de stat în care naţionalismul obtuz (deci nu luminat) şi corupţia sunt în floare.

Nu pot, din nou, să nu mă gândesc la acea profeţie a părintelui Arsenie Boca (în orice caz, atribuită părintelui Arsenie Boca) privind cele trei ţări care ne vor ataca. Asta în condiţiile în care celelalte profeţii, cele privind faptul că politicienii de după Ceauşescu vor fi mai răi decât el, că românii vor emigra masiv şi că vom fi sufocaţi de taxe şi impozite s-au adeverit toate. Dar am încredere că vom învia din nou ca naţiune şi că Dumnezeu nu va uita nici acum de noi, deşi mulţi dintre noi uităm de El. Se va arăta din nou că fără de Hristos nu putem face nimic, după cum scrie în capitolul 15 din Sfânta Evanghelie după Ioan. 

Pentru că am scris acest text pe 4 martie, Dumnezeu să-i odihnească pe cei trecuţi în veşnicie în urma cutremurului de pe 4 martie 1977 ! 

Rusia politică nu e poporul rus, dar pericolul rămâne

Se pare că Putin a cerut armatei ruse să fie pregătită de intervenţie. În Crimeea, tătării sunt de partea guvernului de la Kiev, rusofonii susţin Rusia. Crimeea a fost dată Ucrainei pe când exista URSS şi Ucraina făcea parte din URSS. Tot URSSul a dat Ucrainei, adică sieşi, Bucovina de nord şi sudul Basarabiei. Încă de pe timpul lui Petru cel Mare, Rusia a avut o politică expansionistă, încercând să calce în picioare toate popoarele şi toate ţările care i s-au opus. Desigur, aceasta este Rusia politică, nu cea culturală sau cea religioasă şi nu trebuie să urâm poporul rus sau vreun alt popor. Dar tot Rusie politică a fost atunci când ne-a luat Basarabia la Tratatul de la Berlin din 1881 (dându-ne doar nordul Dobrogei, drept "compensaţie" - ţin minte că citeam o carte de istorie a Angliei publicată de Oxford, "England (1870-1914)", autorul ei, Sir Robert Ensor, scria că Marea Britanie ar fi vrut atunci să ne apere, dar ar fi fost un demers quijotesc), dar tot Rusie politică a fost şi când Stalin a emis acel Ultimatum prin care am pierdut Basarabia şi nordul Bucovinei, în 1940. Tot Rusie politică a fost atunci când Braşov a fost numit "Oraşul Stalin" sau când în Basarabia a fost introdus alfabetul chirilic. Tot Rusie politică a fost atunci când patrioţi precum Gheorghe Ghimpu au fost trimişi în exil, într-o închisoare-lagăr, pentru "crima" de a se declara români. Tot Rusie politică este când actualul conducător al Rusiei încearcă să pună cizma pe gâtul popoarelor care vor să se elibereze de jugul Rusiei politice, care aduce sărăcie şi distrugere culturală (vezi diferenţa dintre România şi Republica Moldova, de exemplu, deşi situaţia noastră, a celor de partea asta a Prutului, nu e roză; stăm mult mai bine şi va trebui să ne ajutăm fraţii basarabeni să ne ajungă din urmă). Indiferent cât de în serios au luat românii ca popor creştinismul, inclusiv în politica externă, nu înseamnă că şi alte popoare l-au luat atât de serios ca politica externă (poate nici ca politică internă) şi, dacă ne uităm în istoria noastră, majoritatea duşmanilor noştri, majoritatea statelor care au vrut să ne ia pământuri sau să ne îngrădească libertăţi au fost state creştine (sigur, asta decurge în primul rând din poziţia noatră geografică). Inclusiv în acea profeţie atribuită părintelui Arsenie Boca, despre trei state care ne vor ataca, toate trei sunt creştine, dintre care două ortodoxe. Deci cam aşa stau lucrurile cu politica externă. Eu nu zic că trebuie să ne coborâm la nivelul altora, doar că nu ne putem închipui că unii politicieni se sinchisesc de Ortodoxie când se gândesc să atace alt Stat sau se gândesc la interesele lor economice.

Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş

Sfânta Muceniţă Filofteia s-a născut la sud de Dunăre, în Bulgaria, mama ei fiind însă de etnie română. Copil plin de credinţă şi de milostivire, primind educaţie creştinească de la mama ei, a dobândit "har peste har". Trecând la Domnul mama ei, tatăl s-a recăsătorit, cu o femeie care n-avea aceeaşi viaţă ca şi mama Filofteii şi care îl stârnea şi pe tatăl fetei împotriva ei. Filofteia a ajuns să fie martirizată în timp ce ducea de mâncare săracilor, din mâncarea pe care trebuia să i-o ducă tatălui său la câmp; într-un moment de întunecare, acesta a lovit-o cu securea, omorând-o. Moaştele ei au fost aduse în Ţara Românească după ce ţaratul bulgar de la Târnovo a fost ocupat de turci; după ce au fost puţin timp la Vidin, au fost oferite domnitorului Mircea cel Bătrân, care le-a aşezat în biserica domnească "Sfântul Nicolae" din Curtea de Argeş, pe atunci catedrală mitropolitană, după cum spune pr.prof.dr. Mircea Păcurariu.
Iată cât de importantă este familia. Toţi sfinţii au avut şi în familia lor persoane care i-au ajutat să dobândească o stare duhovnicească care le-a dat puterea să Îl mărturisească pe Hristos şi să facă voia Tatălui, cu dragoste fierbinte de Dumnezeu şi de aproapele. Tradiţia spune că trupul ei a rămas greu ca de plumb, până când cei de acolo au rostit numele mănăstirii Curtea de Argeş. În orice caz, asta arată, printre atâtea altele, evlavia poporului român. Să ne rugăm sfintei Filofteia să îi ocrotească pe copii, atât de ameninţaţi de "familiile originale" de azi şi de părinţi care uită că nu doar cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.

Dumnezeu s-o odihnească pe Marina Chirca !

Mărturisesc că nu auzisem despre ea - m-au ajutat şi autorităţile. O eroină de pe vremea rezistenţei anticomuniste din munţi. Comuniştii i-au luat ce avea şi au împărţit sătenilor care au acceptat să fie colaboratori cu Securitatea. Autorităţile de după 1989, de fapt tot comuniştii de dinainte, au refuzat să îi repună în drepturi pe foştii proprietari şi au refuzat amplasarea crucii ridicate în memoria eroilor. Mai multe detalii în frumosul articol publicat de jurnalistul Matei Udrea :
 http://adevarul.ro/news/eveniment/marina-chirca-moartea-romania-nu-varsa-lacrimi-1_5235acb2c7b855ff5686b267/index.html
Mă voi împotrivi celor care încearcă să ne asasineze memoria. Cine nu îşi cunoaşte trecutul, nu îşi poate construi viitorul, iar viitorul nu se construieşte cu cinici, blazaţi, fricoşi, nesimţiţi sau comozi.
În fine, Dumnezeu s-o odihnească pe Marina Chirca, cinste eroilor neamului !
Fiindcă e o postare de pe 8 noiembrie, le urez "La mulţi ani, viaţă plină de lumină şi cele cu folos pentru mântuire !" tuturor celor care îşi serbează ziua numelui astăzi (şi "La mulţi ani şi mulţumesc, mamă !") 

Dumnezeu s-o odihnească pe Anca !

Dumnezeu s-o odihnească pe Anca ! Îi ţin minte patriotismul (ne-a povestit cum dezbătea cu europarlamentarii străini pe tema istoriei Transilvaniei), elanul şi tenacitatea. Ne-a lăsat tuturor o clădire admirată de străini, construită după ce a câştigat, pe merit, un concurs greu de câştigat. Un profesionist desăvârşit, un arhitect talentat şi un om bun. Dumnezeu s-o odihnească !

"Arhaic" la Braşov

Vineri, sâmbătă şi duminică (18-20 octombrie) au fost concerte ale trupei de folk „Arhaic”, la Braşov, Sânpetru şi Teliu. E o trupă din Alexandria, doi dintre componenţi (Alexandru Antonescu, percuţie şi Sorin Preda, voce şi chitară) sunt din Teleorman, iar Nicolae Doboş (voce şi instrumente de suflat) este din Maramureş. Faptul că apar pe scenă doar în costume populare construieşte prima parte a podului către strămoşi, tradiţii şi sufletul românesc, pod terminat cu măiestrie prin muzica lor folk autentică. E un pod de vase lirice, care reuşeşte să treacă peste ignoranţa manelizantă de astăzi.

În ziua de vineri au cântat la Casa de cultură a studenţilor, din complexul Memo (unde e şi capela studenţilor din Braşov). Într-un eveniment adresat în special studenţilor (făcând parte din „Zilele Porţilor Deschise” ale ASCOR Braşov), au fost mulţi oameni în sală. Înainte de concertul lor, domnul Dumitru Manolache, jurnalist la „Lumina” (ziarul Patriarhiei) şi scriitor, a ţinut o conferinţă despre sfântul Andrei şi legăturile sale cu pământul românesc (dumnealui a scris cartea „Andrei, apostolul lupilor”).

Trupa a cântat piese de pe albumele „Să taci” şi „Cântecul durut”, piese care fie arătau firea romantică a vocalistului (dar şi a poporului român în general), fie arătau verticalitatea şi dragostea de frumos şi de înălţimi ale poporului român, poporul adevărat, de găsit după ce îl curăţăm de noroiul cu care este împroşcat de unii şi alţii (prietena noastră, Marea Neagră, nu ne atacă). O piesă care-mi place foarte mult e pe versurile unui poet interzis pe vremea comuniştilor. Ea are versuri precum acestea, care mă duc, desigur, cu gândul la ţară, dar şi la Teleorman în concret : „Şi astfel câmpia ţării/Arde-n cerul ei sublim/Şi astfel dogoarea vetrei/Ne-o mai spală câte-un chin”. Oare când vom scăpa de caracatiţa roşie ?

Alte versuri puternice sunt „Şi în ochi ne-aruncă spinii/Şi ar vrea să fim de plâns/Nu mor caii când vor câinii/Spune-o vorbă într-adins”. Au fost mulţi câini, de la „Darius al lui Istaspe” încoace, unii au turbat, unii mai schelălăie şi acum. De aceea s-a şi scris în Braşov „Acum ori niciodată/Croieşte-ţi altă soarte/La care să se închine/Şi cruzii tăi duşmani”. Şi, desigur, după cum spune cântecul dedicat lui Iancu Jianu, „Decât să mă căciulesc/Mai bine să haiducesc”.

Pe albumul „Cântecul durut”, avem, de exemplu, „Baladă pentru tată”, cu versuri precum „Doamne, visul nu e vis,/Ochii mei învie rouă,/Dă-mi un flaut interzis,/Să te plâng de lume nouă,/Adormiri scânteie roata,/ Peste osie de greu,/De din moarte-şi urcă tata/Rădăcina-n Dumnezeu”. Autorul versurilor acestei melodii, precum şi ale altora de pe album, este Vasile Muste, „poet din nord”, după cum îi place lui Nicolae Doboş să spună. Un alt cântec este „Mama”, pe minunatele versuri ale lui George Coşbuc. 

Versurile lui Muste sunt şi la versurile de la „Elegie pentru Tatiana Stepa” şi „Rugă pentru poeţii români”. Cea dintâi începe „Coboară pe lume străin asfinţit/Nu mai e mâine, nici ieri/Pentru păsări ce n-au mai venit/Cerul cu iarba schimbă tăceri”. Versurile care m-au marcat cel mai mult din „Rugă pentru poeţii români” sunt „Se trag umile punţile spre munţi/Poeţii mor când nu mai au ce pierde”. Într-o lume care înţelege ce e poezia chiar mai puţin decât în secolele precedente, într-o perioadă în care sunt promovaţi în lumea literară ingineri impostori sau durităţi golaşe, vopsite ca poezie, într-o lume în care fortăreaţa marii poezii e asediată prin ghiulele de indiferenţă faţă de rolul pe care ar trebui să-l aibă în societate, într-o lume ca o „varză vulgară”, unii poeţi pot ajunge să creadă că nu mai au ce pierde. Dar să ajungi în acest stadiu înseamnă să desconsideri tu însuţi comoara care ţi-a fost dată, pe care ar trebui să o măreşti cu monede rare şi pe care trebuie să o împarţi celor sărăciţi de acest veac consumerist şi gol.

Există şi cântece precum „M-a născut un crin”, care începe „M-a născut un crin,/M-a crescut un vis,/Mi-am purtat senin/Cerul interzis,/M-au legat la mâini/Şi-am fugit prin gând/Câinii de la stâni/Au rămas lătrând”, sau „Te-am iubit”, cu versuri precum „De pleci, am să sufăr,/ De stai, mi-e totuna/Când doare cuvântul sărac şi ciuntit,/E jocul stupid cu soare şi luna,/Atât să mai ştii :/Cât de mult te-am iubit./ Nicicând nu ai fost aproape de mine/Doar eu m-am legat de un vis într-aiurea/O iarnă se-mbată în zăpezile fine,/Iar fiarele-mi urlă şi-mi plânge pădurea”.   

Au şi două cântece despre voievozi martiri, Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu (şi cei patru fii ai săi, precum şi sfetnicul Ianache, sunt sfinţi).

Cei de la trupa „Arhaic” cântă şi cântece patriotice (de exemplu, „Treceţi batalioane române Carpaţii”), precum au făcut vineri, dar şi sâmbătă, respectiv duminică. Sâmbătă şi duminică, astfel de cântece au fost interpretate şi de cunoscutul şi simpaticul cântăreţ de folk Florin Thomits, dar şi de inimosul şi artistul părinte Costin Butnar, care se ocupă de Asociaţia social-culturală „Suflet transilvan” şi care a organizat cele trei concerte.

Aş menţiona şi bucuria de a-l vedea pe fratele meu Alexandru pe scenă, în primul rând bucuria pentru curajul său, dar şi pentru contribuţia sa la trupă. Îi urez tinereţe frumoasă lui Alex şi toate cele bune trupei „Arhaic” în continuare, Doamne ajută ! 

Încă o zi de proteste

A mai fost o zi (22 septembrie) de protest în Braşov, împotriva proiectului de la Roşia Montană. De data aceasta am fost şi la monumentul şi cimitirul eroilor martiri ai Revoluţiei din 1989, unde am aprins lumânări, am ţinut un moment de reculegere şi apoi am cântat „Deşteaptă-te, române !”. După aceea, ne-am oprit în faţa bisericii „Buna Vestire” de pe str. Nicolae Iorga, unde cei care au dorit au spus „Tatăl nostru”.

Altfel, trecerea proiectului de lege absurd la o comisie a Parlamentului arată teama de a pierde voturi, o teamă manifestată de la bun început, de când proiectul nu a fost adoptat de guvern, ci trimis pentru ca Parlamentul să spună ce crede despre un contract între un privat şi Statul român, contract ce se vrea ridicat la rang de lege. A, nu mai zic că a venit fără să aibă avizul de mediu, dar asta e doar neconstituţional, nimic grav... Să fie teamă de pierdere acută de voturi şi această dedublare şocantă prim-ministru (sau ministru)/parlamentar, pe care am văzut-o la unii politicieni ? Hm... Dar să stăm liniştiţi : am aflat că în cazul unora dintre ei nu e vorba de dedublare, ci doar de respectarea disciplinei de partid - ce vrea partidul în momentul votului, aia e adevărat. No, că doar d-aia sunt votaţi să ne reprezinte. Fiecare votant are în raniţă bastonul de simplu executant în cadrul partidului. Totuşi, fiecare politician trebuie luat în parte, mai poţi avea şi surprize.

Aş menţiona interviul europarlamentarului Renate Weber, din „Kamikaze”. Doamna Weber se opune de ani de zile proiectului. „Pentru că felul în care este gândit proiectul presupune, după cum spun chiar cei de la RMGC, folosirea, zilnic, a douăzeci de tone de explozibil.”. Zilnic !!!

Dumneaei mai spune „Un studiu al Academiei Române ne arată care pot fi de fapt consecinţele acestor explozii repetate, într-o cantitate atât de mare şi pe o suprafaţă atât de mare. În subteran se pot produce dislocări catastrofale. Este într-un studiu al Academiei, făcut de cercetători geologi, nu sunt vorbe goale. Nu întâmplător domnul Haiduc, preşedintele Academiei Române, s-a opus constant acestui proiect. Îi aud pe unii spunând superficial : „A, dar ce, se mai foloseşte procedeul acesta de cianurare. Deci nu e o problemă.”. Ce nu se spune este uriaşa diferenţă, ca mărime, dintre celelalte proiecte din lume şi Roşia Montană. Acesta este imens, e de sute de ori mai mare decât alte zone din lume în care se foloseşte procedeul cianurării. Cum să compar România cu Finlanda, când în proiectul finlandez discutăm de suprafeţe cu mult mai mici ?”.

Menţionez că directorul general al Institutului Geologic al României, domnul Ştefan Marincea (cercetător recunoscut în toată Europa), a lăsat de înţeles că s-au făcut presiuni din partea RMGC asupra domniei sale şi asupra colegilor dumnealui. Chiar şi doamna Ecaterina Andronescu, din PSD, a spus că a fost contactată de RMGC şi nu le-a răspuns, fiindcă s-a simţit jignită că ei îşi închipuie că o pot cumpăra.

Apropo de IGR : http://www.realitatea.net/institutul-geologic-al-romaniei-exploatarea-de-la-rosia-montana-nu-intruneste-conditiile-de-mediu_1268384.html

Uniţi, salvăm Roşia Montană ! Doamne ajută !  

Salvaţi Roşia Montană !

Zilele acestea au fost nişte proteste foarte importante, iar ele vor continua. Nu am putut decât să mă bucur să văd atâţia tineri ieşind pentru a protesta în contra proiectului mizerabil de lege prin care RMGC ar ajunge mai Stat decât Statul. Nu pot decât să mă împotrivesc unui proiect de exploatare cu cianură la Roşia Montană (sau în orice altă parte) atâta timp cât nu există garanţia deplină că ecologizarea o va face respectiva companie şi nu tot Statul român, că atunci vom da mai mulţi bani decât ne dă „generoasa” companie din ăia 6%. Nu pot decât să mă împotrivesc unei companii care vrea să aibă drept de expropriere după bunul plac, care vrea să calce în picioare proprietatea privată (capitalismul e bun numai ca să ne bălăcim în profit, nu ca respect faţă de proprietatea altuia sau faţă de legile unei ţări…) şi care nu dă niciun gram de aur pe moştenirea istorică deosebită de la Alburnus Maior. A, iar metalele rare se duc toate la ei, la cine face exploatarea, noi nu primim nimic. 

Nu mai zic că o zonă cu aşa bogată istorie şi aşa impresionantă geografie ar putea foarte bine să trăiască din turism, aşa cum o fac cei dintr-o localitate la 30 de kilometri depărtare, în care e permis prin lege să ai activităţi şi în alte domenii decât mineritul. Da, la Roşia Montană în prezent e ilegal să nu fii miner ! Sau profitor de pe urma minerilor. Roşia Montană trebuie să fie în UNESCO, nu să ajungă groapa de cianură a Europei.

Protestele vor continua, pentru că tinerii netâmpiţi de comunism (nu că cei mai în vârstă ar fi toţi tâmpiţi, evident), cărora nu le-a intrat frica de bastoane sau de gura turnătorului de la colţ în sânge şi care nu înţeleg de ce puii FSNului trebuie să le distrugă viaţa şi ţara, tinerii (şi nu numai ei) vor continua să susţină această cauză pentru care merită să lupţi şi pentru care e nevoie să lupţi, căci e vorba de principiile tale – şi, după caz, de dragoste de Dumnezeu şi neam – versus şpăgile barosane primite la nivel înalt pentru susţinerea acestui proiect infect.

Trebuie să continuăm lupta şi să vorbim şi să scriem acolo unde ni se dă o şansă, dacă nu în presa „mainstream” (deşi am văzut comentarii împotriva proiectului şi acolo, din partea lui Silviu Mănăstire sau a lui Mircea Marian, de exemplu), atunci pe saiturile pentru care s-a murit în Revoluţia de la 1989 (chiar dacă Revoluţia nu a reuşit doar prin eforturile oamenilor sinceri) să le avem. Îmi amintesc de o caricatură cu doi oameni la un colţ de stradă, unul zice „Mor de plictiseală”, iar în spatele lor e o cruce şi deasupra scrie „Aici s-a murit pentru libertate”. Ei bine, e cazul să lăsăm plictiseala şi să arătăm că suntem oameni şi lăuntric, nu doar în exterior. Nu putem să ne lăsăm ţara să fie distrusă. În special cei care eram copii în anii ’90 şi n-am putut să facem nimic împotriva trădării de ţară de pe vremea tranziţiei, dar şi ceilalţi oameni cinstiţi şi cu mintea şi sufletul nemutilate trebuie să luptăm pentru această cauză unificatoare şi pentru celelalte cauze importante, menite să ne trezească, pentru a dovedi că suntem în continuare popor. Dumnezeu să ne ajute ! 

Dumnezeu să-l odihnească pe părintele Justin Pârvu !

Cu întârziere, dar scriu şi eu câteva rânduri după ce marele duhovnic şi iubitor de neam, Justin Pârvu a trecut la Domnul. Am fost o singură dată la Petru Vodă, a fost o slujbă pentru martirii din temniţele comuniste şi a slujit părintele Amfilohie de la Diaconeşti. Mai târziu în acea zi, am aflat că părintele era sau urma să vină la mănăstirea de maici de acolo, dar erau deja vreo şaptezeci de persoane înaintea noastră (eram un grup relativ numeros) şi nu am mai stat să aşteptăm, spre ruşinea noastră. Oricum, arată interesul oamenilor pentru părintele Justin.
Pe saitul http://petruvoda.ro/ puteţi citi despre minunile săvârşite de părintele Justin, care a supravieţuit temniţelor comuniste. Tot pe saitul mănăstirii al cărei stareţ a fost puteţi citi mai multe lucruri legate de părintele Justin. Nu am apucat să îl văd personal şi mărturisesc că nu îl ştiu decât din cele câteva înregistrări pe care le-am văzut cu părintele, în care se vedea nu doar trăirea Ortodoxiei, ci şi grija deosebită pentru starea actuală în care se găseşte poporul român şi pentru viitorul lui, pentru atâţia tineri care nu mai au busola duhovnicească şi, prin urmare, nici valorică, pe care o aveau tinerii din alte perioade ale istoriei poporului român. Totuşi, poporul român e acelaşi, potenţialul lui este acelaşi şi fiecare dintre noi suntem responsabili pentru ce facem şi pentru cum îi influenţăm pe compatrioţii noştri şi pe semenii noştri în general.
Dumnezeu să ne ajute pe toţi şi să îl odihnească pe părintele Justin - de fapt, dacă prin rugăciunile lui s-au făcut minuni, înseamnă că ne vom ruga la părintele ca la un sfânt - şi să ne miluiască şi în viitor cu asemenea oameni !

Conştiinţa originii romane şi a unităţii de neam la români. "Suntem români şi punctum !"

Vă prezint câteva fragmente din minunata carte de istorie "Conştiinţa naţională a românilor moldoveni", scrisă de regretatul Gheorghe Ghimpu. Motto-ul cărţii este citatul "Suntem români şi punctum !", din marele scriitor şi patriot român Mihai Eminescu, care a trecut la Domnul pe 15 iunie 1889. Citatele pe care le redau aici sunt despre cum românii din cele trei principate istorice se numeau pe sine "români" şi pe limba lor "româneşte", conştienţi şi mândri fiind de originea lor romană. Cultura romană a fost atât de importantă şi, până la venirea slavilor, dominantă în toată regiunea noastră a Europei, încât nu e de mirare că românii au păstrat numele marilor lor străbuni. Romanizarea a fost mai uşoară în Dacia tocmai fiindcă dacii erau la un nivel bun de civilizaţie şi cultură, ea a mers mai greu sau deloc la popoare aflate într-un stadiu mai puţin bun. După cum spune marele nostru Eminescu, al cărui bust a fost vandalizat ieri în localitatea Hilboca din Bucovina de nord, încă ruptă de patria mamă :

,, Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii: Roma. Era un popor nobil acela a cărui cadere te împle de lacrimi, iar nu de dispreţ şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată.”

Iată câteva citate, întâi din Grigore Ureche şi apoi din surse străine :

Grigore Ureche spune în Letopiseţul Ţării Moldovei că „în Ţara Ardealului nu lăcuiescu numai unguri, ce şi saşi peste samă de mulţi şi români peste tot locul, de mai multu-i ţara lăţită de români decâtu de unguri”, că românii din Ţara Ungurească, Ardeal şi Maramureş „de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”. (...)

Reluând tradiţiile compatriotului său Jan Dlugosz, istoricul umanist polon Stanislav Orzechowski (1513-1566) în Analele sale despre regele polon Sigismund, scrise în 1554, nu numai că reafirmă originea romanică a moldovenilor, ci merge cu mult mai departe.

El susţine că moldovenii „se cheamă pe limba lor români”. Istoricul umanist menţionează: „Ei (adică moldovenii, pentru că el vorbea despre moldoveni – nota lui D. Cantemir) erau născuţi din italieni şi romani şi se cheamă pe limba lor români (subl. n.) de la romani, iar pe a noastră – valahi de la italieni. Căci pentru poloni Wloszi este acelaşi lucru ca pentru latini Itali. Aceştia nu se deosebesc prea mult prin firea şi obiceiurile lor de felul de viaţă din Italia şi sunt oameni aprigi şi de o mare bărbăţie; şi nu se află vreun alt neam care, deşi are hotare mai strâmte, să facă faţă, întru slava războiului şi străşniciei, mai multor duşmani învecinaţi, împotriva cărora fie că merge mereu cu război, fie că se păzeşte de cel cu care este lovit”.

Secretarul polonez al reginei Isabella, Petru Porembsky, recunoştea la începutul anului 1524 că românii din Transilvania „au aceeaşi limbă” cu Petru Rareş, domnitorul Moldovei, adică cu moldovenii.

În 1574 Transilvania a fost vizitată de călătorul francez Pierre Lescalopier (după 1550 şi după 1597), care aparţinea uneia dintre familiile de magistraţi ai Parlamentului din Paris, era jurist, cu spirit umanist. Interesându-se de trecutul roman al poporului român, inclusive de partea lui din Moldova, care pentru P. Lescalopier e o „Walachie", el a constatat că „românii (şi din Moldova, şi din Valahia – n. n.) se consideră adevăraţi urmaşi ai romanilor, iar limba lor o numesc „românească” („romanechte”).

Menţionăm că turcii, având Ţările Române – Moldova şi Muntenia – în suzeranitatea lor, erau conştienţi de comunitatea etnică şi lingvistică a locuitorilor acestor provincii. Mai mult, ei cunoşteau şi numele etnic al românilor, anume pe cel de români. Dovada în acest sens ne servesc spusele sultanului Mehmed al II-lea către fiul său Baiazid al II-lea. Tatăl îi spunea fiului: „Atâta vreme cât Chilia şi Cetatea Albă le ţin şi le stăpânesc românii (românii moldoveni – n. n.), iar ungurii – Belgradul sârbesc –, noi nu vom putea avea nici o biruinţă”.

Ioan Kemény (1607-1662), una din marile figuri ale Transilvaniei, tălmaci, cunoscător al limbii române, scrie în Călătorii în Ţara Românească şi Moldova că principele (Gh. Rákóczy I – n. n.) „a trimis cu mine în Moldova şi pe Acatiu Barcsai... Ne-a încredinţat să ducem acestuia (Vasile Lupu - n. n.) noi înşine două scrisori în latineşte şi româneşte”, totodată Kemény recunoaşte că, fiind în 1648 la Vasile Lupu, a trebuit să vorbească cu acesta „cât ştiam româneşte”.

Iezuitul maghiar Martin Szentivanyi (1633-1705), despre care se ştie că avea o atitudine subiectivă faţă de românii transilvăneni, e nevoit totuşi să recunoască romanitatea românilor din Ţara Românească şi din Moldova, care, afirma el, „au trăit cândva într-o singură „Valachie”, împărţită mai târziu în două principate”. La acelaşi Martin Szentivanyi găsim că valahii din Moldova şi Ţara Românească, considerându-se ei înşişi de spiţă romană, susţin că „şi noi suntem români” şi „noi suntem de sânge roman”. Cităm: „Valachos, qui Moldaviam et Transalpinam incolunt, seipsos pro Romanorum progenie tenere, dicunt enim communi modo loquendi: Sie noi sentem Rumeni; etiam nos sumus Romani. Item: Noi sentem di sange Rumena; Nos sumus de sanguine Romano”. În aceeaşi lucrare autorul îi prezintă pe valahi ca făcând parte dintr-o formaţiune etnică unitară: „Valachi in partibus Superioris Hungariae, in Transylvania, Moldavia, et Valachia utuntur corrupto Ideomate Latino”.

Pentru istoricul sas Iohann Tröster (mort în 1670) moldovenii „sind Wallachcn, der Romischen Colonien Übrige, nennen sich Romunos...”. În acelaşi timp Tröster consideră că „cealaltă ţară românească” este Moldova, iar populaţia Moldovei este una şi aceeaşi cu cea din Ţara Românească (subl. n.).

Pentru a demonstra romanitatea românilor şi a limbii lor, Tröster, după A. Armbruster, apelează la rezultatele analizei obiceiurilor, îndeletnicirilor, moravurilor, dansurilor, limbii, credinţei, vitejiei şi îmbrăcămintei românilor, invocate toate ca dovezi grăitoare ale originii lor romane. Iar pentru a demonstra latinitatea limbii române, Tröster, asemenea maghiarului Martin Szentivanyi, citează cuvinte şi expresii româneşti în latină şi le compară cu aceleaşi cuvinte şi expresii în româneşte. Bunăoară: „Assa greschte Rumunyi” (= aşa grăiesc românii); „En mai mult zara nu sent Rumunyi” (= în nici o altă ţară nu sunt români).

Interesante informaţii despre români ne oferă istoricul Ioan Lucius (Lučić, 1604—1679) în cronica sa De regno Dalmatiae et Croatiae, editată la Amsterdam în 1666. Într-o retrospectivă asupra istoriei valahilor (românilor), Lucius susţine ipoteza că denumirea de „vlah” este dată românilor de bulgari, după care acest nume a fost răspândit de către slavi asupra românilor, latinilor şi italienilor, fapt prin care, după Armbruster, se şi afirmă originea etnică romană a românilor. Lucius susţine că valahii îşi zic români („Rumenos”). Cităm: „Valachi autem hodierni quicunque lingua Valacha loguuntur seipsos non dicunt Vlachos aut Valachos sed Rumenos et a Romanis ortos gloriantur, Romanaque lengua loqui profilentur ...”. A. Armbruster conchide că acest pasaj „atestă faptul că românii nu s-au numit niciodată altfel decât români”.

Pentru a demonstra latinitatea limbii române, Lucius reproduce şi el un şir de expresii în valahă (română), comparându-le cu traducerea lor în latină. Bunăoară, în valahă: Bine venit domnata, şi în latină: Bene veniat dominatio tua; sau Romaneste - Romane; sau Su noi sentem Rumeni – Etiam nos sumus Romani; sau Noi sentem di sange Rumanae – Nos sumus de sanguine Romano; sau Rumi tot sventia acolo – Romae omnia sancta ibi; sau Rumen Munean – Romanus montanus; sau Stis Romane – Scis Romane.