Conştiinţa originii romane şi a unităţii de neam la români. "Suntem români şi punctum !"

Vă prezint câteva fragmente din minunata carte de istorie "Conştiinţa naţională a românilor moldoveni", scrisă de regretatul Gheorghe Ghimpu. Motto-ul cărţii este citatul "Suntem români şi punctum !", din marele scriitor şi patriot român Mihai Eminescu, care a trecut la Domnul pe 15 iunie 1889. Citatele pe care le redau aici sunt despre cum românii din cele trei principate istorice se numeau pe sine "români" şi pe limba lor "româneşte", conştienţi şi mândri fiind de originea lor romană. Cultura romană a fost atât de importantă şi, până la venirea slavilor, dominantă în toată regiunea noastră a Europei, încât nu e de mirare că românii au păstrat numele marilor lor străbuni. Romanizarea a fost mai uşoară în Dacia tocmai fiindcă dacii erau la un nivel bun de civilizaţie şi cultură, ea a mers mai greu sau deloc la popoare aflate într-un stadiu mai puţin bun. După cum spune marele nostru Eminescu, al cărui bust a fost vandalizat ieri în localitatea Hilboca din Bucovina de nord, încă ruptă de patria mamă :

,, Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii: Roma. Era un popor nobil acela a cărui cadere te împle de lacrimi, iar nu de dispreţ şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată.”

Iată câteva citate, întâi din Grigore Ureche şi apoi din surse străine :

Grigore Ureche spune în Letopiseţul Ţării Moldovei că „în Ţara Ardealului nu lăcuiescu numai unguri, ce şi saşi peste samă de mulţi şi români peste tot locul, de mai multu-i ţara lăţită de români decâtu de unguri”, că românii din Ţara Ungurească, Ardeal şi Maramureş „de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”. (...)

Reluând tradiţiile compatriotului său Jan Dlugosz, istoricul umanist polon Stanislav Orzechowski (1513-1566) în Analele sale despre regele polon Sigismund, scrise în 1554, nu numai că reafirmă originea romanică a moldovenilor, ci merge cu mult mai departe.

El susţine că moldovenii „se cheamă pe limba lor români”. Istoricul umanist menţionează: „Ei (adică moldovenii, pentru că el vorbea despre moldoveni – nota lui D. Cantemir) erau născuţi din italieni şi romani şi se cheamă pe limba lor români (subl. n.) de la romani, iar pe a noastră – valahi de la italieni. Căci pentru poloni Wloszi este acelaşi lucru ca pentru latini Itali. Aceştia nu se deosebesc prea mult prin firea şi obiceiurile lor de felul de viaţă din Italia şi sunt oameni aprigi şi de o mare bărbăţie; şi nu se află vreun alt neam care, deşi are hotare mai strâmte, să facă faţă, întru slava războiului şi străşniciei, mai multor duşmani învecinaţi, împotriva cărora fie că merge mereu cu război, fie că se păzeşte de cel cu care este lovit”.

Secretarul polonez al reginei Isabella, Petru Porembsky, recunoştea la începutul anului 1524 că românii din Transilvania „au aceeaşi limbă” cu Petru Rareş, domnitorul Moldovei, adică cu moldovenii.

În 1574 Transilvania a fost vizitată de călătorul francez Pierre Lescalopier (după 1550 şi după 1597), care aparţinea uneia dintre familiile de magistraţi ai Parlamentului din Paris, era jurist, cu spirit umanist. Interesându-se de trecutul roman al poporului român, inclusive de partea lui din Moldova, care pentru P. Lescalopier e o „Walachie", el a constatat că „românii (şi din Moldova, şi din Valahia – n. n.) se consideră adevăraţi urmaşi ai romanilor, iar limba lor o numesc „românească” („romanechte”).

Menţionăm că turcii, având Ţările Române – Moldova şi Muntenia – în suzeranitatea lor, erau conştienţi de comunitatea etnică şi lingvistică a locuitorilor acestor provincii. Mai mult, ei cunoşteau şi numele etnic al românilor, anume pe cel de români. Dovada în acest sens ne servesc spusele sultanului Mehmed al II-lea către fiul său Baiazid al II-lea. Tatăl îi spunea fiului: „Atâta vreme cât Chilia şi Cetatea Albă le ţin şi le stăpânesc românii (românii moldoveni – n. n.), iar ungurii – Belgradul sârbesc –, noi nu vom putea avea nici o biruinţă”.

Ioan Kemény (1607-1662), una din marile figuri ale Transilvaniei, tălmaci, cunoscător al limbii române, scrie în Călătorii în Ţara Românească şi Moldova că principele (Gh. Rákóczy I – n. n.) „a trimis cu mine în Moldova şi pe Acatiu Barcsai... Ne-a încredinţat să ducem acestuia (Vasile Lupu - n. n.) noi înşine două scrisori în latineşte şi româneşte”, totodată Kemény recunoaşte că, fiind în 1648 la Vasile Lupu, a trebuit să vorbească cu acesta „cât ştiam româneşte”.

Iezuitul maghiar Martin Szentivanyi (1633-1705), despre care se ştie că avea o atitudine subiectivă faţă de românii transilvăneni, e nevoit totuşi să recunoască romanitatea românilor din Ţara Românească şi din Moldova, care, afirma el, „au trăit cândva într-o singură „Valachie”, împărţită mai târziu în două principate”. La acelaşi Martin Szentivanyi găsim că valahii din Moldova şi Ţara Românească, considerându-se ei înşişi de spiţă romană, susţin că „şi noi suntem români” şi „noi suntem de sânge roman”. Cităm: „Valachos, qui Moldaviam et Transalpinam incolunt, seipsos pro Romanorum progenie tenere, dicunt enim communi modo loquendi: Sie noi sentem Rumeni; etiam nos sumus Romani. Item: Noi sentem di sange Rumena; Nos sumus de sanguine Romano”. În aceeaşi lucrare autorul îi prezintă pe valahi ca făcând parte dintr-o formaţiune etnică unitară: „Valachi in partibus Superioris Hungariae, in Transylvania, Moldavia, et Valachia utuntur corrupto Ideomate Latino”.

Pentru istoricul sas Iohann Tröster (mort în 1670) moldovenii „sind Wallachcn, der Romischen Colonien Übrige, nennen sich Romunos...”. În acelaşi timp Tröster consideră că „cealaltă ţară românească” este Moldova, iar populaţia Moldovei este una şi aceeaşi cu cea din Ţara Românească (subl. n.).

Pentru a demonstra romanitatea românilor şi a limbii lor, Tröster, după A. Armbruster, apelează la rezultatele analizei obiceiurilor, îndeletnicirilor, moravurilor, dansurilor, limbii, credinţei, vitejiei şi îmbrăcămintei românilor, invocate toate ca dovezi grăitoare ale originii lor romane. Iar pentru a demonstra latinitatea limbii române, Tröster, asemenea maghiarului Martin Szentivanyi, citează cuvinte şi expresii româneşti în latină şi le compară cu aceleaşi cuvinte şi expresii în româneşte. Bunăoară: „Assa greschte Rumunyi” (= aşa grăiesc românii); „En mai mult zara nu sent Rumunyi” (= în nici o altă ţară nu sunt români).

Interesante informaţii despre români ne oferă istoricul Ioan Lucius (Lučić, 1604—1679) în cronica sa De regno Dalmatiae et Croatiae, editată la Amsterdam în 1666. Într-o retrospectivă asupra istoriei valahilor (românilor), Lucius susţine ipoteza că denumirea de „vlah” este dată românilor de bulgari, după care acest nume a fost răspândit de către slavi asupra românilor, latinilor şi italienilor, fapt prin care, după Armbruster, se şi afirmă originea etnică romană a românilor. Lucius susţine că valahii îşi zic români („Rumenos”). Cităm: „Valachi autem hodierni quicunque lingua Valacha loguuntur seipsos non dicunt Vlachos aut Valachos sed Rumenos et a Romanis ortos gloriantur, Romanaque lengua loqui profilentur ...”. A. Armbruster conchide că acest pasaj „atestă faptul că românii nu s-au numit niciodată altfel decât români”.

Pentru a demonstra latinitatea limbii române, Lucius reproduce şi el un şir de expresii în valahă (română), comparându-le cu traducerea lor în latină. Bunăoară, în valahă: Bine venit domnata, şi în latină: Bene veniat dominatio tua; sau Romaneste - Romane; sau Su noi sentem Rumeni – Etiam nos sumus Romani; sau Noi sentem di sange Rumanae – Nos sumus de sanguine Romano; sau Rumi tot sventia acolo – Romae omnia sancta ibi; sau Rumen Munean – Romanus montanus; sau Stis Romane – Scis Romane.

"Valahi" e un nume dat de străini românilor

"Valahi" (sau "vlahi") este un nume dat de popoare străine, întâi germanice, de la care au preluat şi slavii termenul (şi apoi şi alte popoare), românilor. El se referă la un nume dat unei populaţii romanice.
Profesorul universitar de filozofie Kelley L. Ross explică în "Conexiunea vlahă şi mai multe reflecţii privind istoria romană", articol disponibil în engleză aici :
http://www.friesian.com/decdenc2.htm
că "În sine, "valah" e un cuvânt interesant. Se pare că e un cuvânt derivat de la cuvântul germanic "welsch", din limba germană şi "Welsh" din engleză, amândouă cuvintele însemnând "roman", fie că vorbim de romani vorbitori de limbă latină sau de limbă celtică. Cuvântul "vlah" este slav (are această formă în cehă) şi poate să însemne fie italian, fie român, deşi acelaşi cuvânt, cu desinenţele respective, apare în latina medievală ca "blachi" şi în greacă medievală ca "blakhoi", pronunţat "vlakhi" - şi apare doar când se referă la vorbitori de limbă romanică din Balcani. Apare de asemenea în poloneză ca "wloch", în ungară ca "olasz", în rusă ca "volokh", în yiddish ca "walach" şi în alte forme. (cf. "Vlach," Un dicţionar de nume de familie, Patrick Hanks şi Flavia Hodges [Oxford University Press, 1988], p. 558). "Valah" de asemenea apare în numele dat primului principat românesc, Valahia. Prin urmare, ne putem imagina că acest cuvânt a rămas în Balcani de la triburile germanice care au locuit în Estul Europei şi în Balcani.".
În cartea "Conştiinţa naţională a românilor moldoveni", marele patriot român Gheorghe Ghimpu arată că "valah" ca nume de popor sau "Valahia" ca nume de ţară erau nume date de străini românilor, care s-au numit întotdeauna pe sine cu un nume derivat din "romanus". Cartea e disponibilă aici :
http://spiritromanesc.org/vechi/files/Constiinta_Nationala_a_Romanilor_Moldoveni_Gheorghe_Ghimpu.pdf

"Numele sub care apare poporul român în izvoarele medievale, susţine istoricul român de

origine sasă Adolf Armbruster, este cel de valah. Prima menţiune documentară a românilor a fost prin „etniconul medieval de valachus" (a doua jumătate a sec. al X-lea) şi se referă la populaţia valahă (românească) din sudul Dunării. După Dinu C. Giurescu, „prima ştire sigură despre vlahi este consemnată de cronicarul bizantin Georgios Kedrenos” în 976.

În nordul Dunării valahii (românii) sunt găsiţi de către unguri încă la venirea acestora de la răsărit (sfârşitul secolului al IX-lea). Notarul regelui ungur Bela, un anonim (Anonymus) menţiona în Gesta Hungarorum că ungurii au găsit o populaţie numeroasă din mai multe neamuri, printre care şi valahii (românii) ca păstori ai romanilor [„...terram (Pánnoniae) habitarent Sclaui, Bulgarii et Blachii ac pastores Romanorum (subl. n.)”]. Adolf Armbruster susţine că primul care i-a identificat pe români (valahi) în Pannonia a fost cronicarul rus Nestor (mort în 1112).

„Aşa şi neamul acesta, de carele scriem, al ţărilor acestora, numele vechiu şi mai direptu,

scrie moldoveanul Miron Costin, ieaste rumân, adică râmlean, de la Roma”.

După umanistul sas Iohannes Lebel (cca 1490-1566), valahii nu-şi zic decât „romuini”, iar limba lor nu este alta decât „limba română”. (...)

Că domnitorii Moldovei, semnând scrisorile, uricele, hrisoavele şi alte documente, scrise în limba maternă, erau conştienţi de faptul că ea e anume cea românească, ne-o demonstrează hrisovul lui Grigore Ghica din 25 decembrie 1748. El a domnit în Moldova în patru rânduri (1726-1733; 1735-1739; 1739-1741; 1747-1748). Prin acest hrisov domnitorul pune la cale problema şcolilor din Moldova. Aceste şcoli, conform hrisovului, sunt româneşti, şi nu moldoveneşti, iar limba predată în ele este română („la românie”,

„cu România”), şi nu moldovenească. După ce domnitorul se pronunţă în hrisov asupra deschiderii şcolilor în Iaşi, el dispune şi asupra deschiderii de şcoli încă în trei episcopii. (...)

Dar termenul „român" cu semnificaţia etnico-unitară apare pentru prima dată în scris încă la 13 martie 1489, într-un act al cancelariei lui Ştefan cel Mare (adică la moldoveni). Actul delimitează moşia ce-i aparţine lui „Bodea Rumânul” de cea care-i aparţine lui „Bodea Sârbul” (subl. n.). Evident, calificativul Rumânul are aici o semnificaţie etnică, poartă în sine aspectul, sensul etnic al noţiunii de român. El a permis funcţionarilor

cancelariei lui Ştefan cel Mare să-l deosebească pe Bodea Rumânul de Bodea Sârbul prin indicarea originii lor etnice. (...)

Termenul „român” cu sens etnic apare în Moldova şi în continuare. Aşa, „în 1588, remarcă E. Stănescu, un orăşean moldovean semna o chitanţă între diferite nume de străini cu numele de Nicolae Românul (subl. n.)”. În aceeaşi perioadă, între anii 1593 şi 1597, primarii or. Suceava, adică moldovenii, cer printr-o scrisoare lui Johannes Budaker şi lui Urban Weidner din Bistriţa (Transilvania) să elibereze nişte oameni reţinuţi acolo, folosind pentru moldoveni expresia „birăul cel rumânesc” şi numindu-i pe transilvăneni, pe ardeleni „oameni şi fraţi ai noştri”. (...)

Şi moldovenii botoşăneni ne spun că nici ei nu se considerau în sec. al XVII-lea altfel decât români. La 5 august 1670 ei compun o scrisoare asemănătoare cu cea a românilor moldoveni din Suceava, în care alături de etnonimul „armean” figurează şi etnonimul „român”. „Adecă, scriu ei, noi, târgoveţii rumâni şi armeni de târg de Botoşeni, mărturisim noi cu această scrisoare a noastră ... ”.

Deci, după cum a spus cronicarul Miron Costin,

„Aşa şi neamul acesta, de care scriem, a ţărilor acestora numele drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma. [...]. Iară streinii şi ţerile împrejur le-au pus acest nume vlah, de pe vloh, cum s-au mai pomenit. Vallios, valashos, olah, voloşin, tot de streini sunt puse aceste nume, de pre Italia, cărora zic vloh ...” (...)

Românii înşişi nu şi-au spus nicicând vlahi (valahi, volohi), cu excepţia cazurilor când cărturarii scriau diferite acte, documente, scrisori etc., destinate străinilor, în limbile germană, latină sau slavonă. Ultima era limba oficială a bisericii, administraţiei şi diplomaţiei. În aceste cazuri românii, inclusiv cei moldoveni, foloseau etnonimul „valah (voloh, vlah)” şi derivatele acestuia - „Vlahia (Valahia)”, „limba valahă” etc. Ţara locuită

de vlahi (valahi, volohi), adică de români, a fost numită de străini Vlahia (Valahia), iar limba lor - limba vlahă (valahă). Numele geografic „Vlahia (Valahia - Blachia)” este echivalentul numelui geografic „România”. Termenul „Valahia” cu sens de Ţară Românească, în care era domn Mircea cel Bătrân, se întâlneşte şi în Cancelaria acestuia, numai că în documentele întocmite în limba latină. Se întâlneşte el şi în Cancelaria lui

Ştefan cel Mare, mai ales în expresii de limbi străine, în majoritatea cazurilor - latină: „per Maiorem Valachiam”, „in Magna Valachia”, „Maior Valachia”, „per eandem Valachiam”.

Calificativele de pe lângă termenul „Valahia” sunt folosite, conform opiniei lui E. Stănescu, din necesitatea „delimitării deosebitoare”, ceea ce înseamnă, spune el, că „străinii, ca şi autohtonii, ştiau foarte bine că în spaţiul carpato-dunărean aceasta (Muntenia - n. n.) nu era singura Valahie”.