Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş

Sfânta Muceniţă Filofteia s-a născut la sud de Dunăre, în Bulgaria, mama ei fiind însă de etnie română. Copil plin de credinţă şi de milostivire, primind educaţie creştinească de la mama ei, a dobândit "har peste har". Trecând la Domnul mama ei, tatăl s-a recăsătorit, cu o femeie care n-avea aceeaşi viaţă ca şi mama Filofteii şi care îl stârnea şi pe tatăl fetei împotriva ei. Filofteia a ajuns să fie martirizată în timp ce ducea de mâncare săracilor, din mâncarea pe care trebuia să i-o ducă tatălui său la câmp; într-un moment de întunecare, acesta a lovit-o cu securea, omorând-o. Moaştele ei au fost aduse în Ţara Românească după ce ţaratul bulgar de la Târnovo a fost ocupat de turci; după ce au fost puţin timp la Vidin, au fost oferite domnitorului Mircea cel Bătrân, care le-a aşezat în biserica domnească "Sfântul Nicolae" din Curtea de Argeş, pe atunci catedrală mitropolitană, după cum spune pr.prof.dr. Mircea Păcurariu.
Iată cât de importantă este familia. Toţi sfinţii au avut şi în familia lor persoane care i-au ajutat să dobândească o stare duhovnicească care le-a dat puterea să Îl mărturisească pe Hristos şi să facă voia Tatălui, cu dragoste fierbinte de Dumnezeu şi de aproapele. Tradiţia spune că trupul ei a rămas greu ca de plumb, până când cei de acolo au rostit numele mănăstirii Curtea de Argeş. În orice caz, asta arată, printre atâtea altele, evlavia poporului român. Să ne rugăm sfintei Filofteia să îi ocrotească pe copii, atât de ameninţaţi de "familiile originale" de azi şi de părinţi care uită că nu doar cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.

Dumnezeu s-o odihnească pe Marina Chirca !

Mărturisesc că nu auzisem despre ea - m-au ajutat şi autorităţile. O eroină de pe vremea rezistenţei anticomuniste din munţi. Comuniştii i-au luat ce avea şi au împărţit sătenilor care au acceptat să fie colaboratori cu Securitatea. Autorităţile de după 1989, de fapt tot comuniştii de dinainte, au refuzat să îi repună în drepturi pe foştii proprietari şi au refuzat amplasarea crucii ridicate în memoria eroilor. Mai multe detalii în frumosul articol publicat de jurnalistul Matei Udrea :
 http://adevarul.ro/news/eveniment/marina-chirca-moartea-romania-nu-varsa-lacrimi-1_5235acb2c7b855ff5686b267/index.html
Mă voi împotrivi celor care încearcă să ne asasineze memoria. Cine nu îşi cunoaşte trecutul, nu îşi poate construi viitorul, iar viitorul nu se construieşte cu cinici, blazaţi, fricoşi, nesimţiţi sau comozi.
În fine, Dumnezeu s-o odihnească pe Marina Chirca, cinste eroilor neamului !
Fiindcă e o postare de pe 8 noiembrie, le urez "La mulţi ani, viaţă plină de lumină şi cele cu folos pentru mântuire !" tuturor celor care îşi serbează ziua numelui astăzi (şi "La mulţi ani şi mulţumesc, mamă !") 

Dumnezeu s-o odihnească pe Anca !

Dumnezeu s-o odihnească pe Anca ! Îi ţin minte patriotismul (ne-a povestit cum dezbătea cu europarlamentarii străini pe tema istoriei Transilvaniei), elanul şi tenacitatea. Ne-a lăsat tuturor o clădire admirată de străini, construită după ce a câştigat, pe merit, un concurs greu de câştigat. Un profesionist desăvârşit, un arhitect talentat şi un om bun. Dumnezeu s-o odihnească !

"Arhaic" la Braşov

Vineri, sâmbătă şi duminică (18-20 octombrie) au fost concerte ale trupei de folk „Arhaic”, la Braşov, Sânpetru şi Teliu. E o trupă din Alexandria, doi dintre componenţi (Alexandru Antonescu, percuţie şi Sorin Preda, voce şi chitară) sunt din Teleorman, iar Nicolae Doboş (voce şi instrumente de suflat) este din Maramureş. Faptul că apar pe scenă doar în costume populare construieşte prima parte a podului către strămoşi, tradiţii şi sufletul românesc, pod terminat cu măiestrie prin muzica lor folk autentică. E un pod de vase lirice, care reuşeşte să treacă peste ignoranţa manelizantă de astăzi.

În ziua de vineri au cântat la Casa de cultură a studenţilor, din complexul Memo (unde e şi capela studenţilor din Braşov). Într-un eveniment adresat în special studenţilor (făcând parte din „Zilele Porţilor Deschise” ale ASCOR Braşov), au fost mulţi oameni în sală. Înainte de concertul lor, domnul Dumitru Manolache, jurnalist la „Lumina” (ziarul Patriarhiei) şi scriitor, a ţinut o conferinţă despre sfântul Andrei şi legăturile sale cu pământul românesc (dumnealui a scris cartea „Andrei, apostolul lupilor”).

Trupa a cântat piese de pe albumele „Să taci” şi „Cântecul durut”, piese care fie arătau firea romantică a vocalistului (dar şi a poporului român în general), fie arătau verticalitatea şi dragostea de frumos şi de înălţimi ale poporului român, poporul adevărat, de găsit după ce îl curăţăm de noroiul cu care este împroşcat de unii şi alţii (prietena noastră, Marea Neagră, nu ne atacă). O piesă care-mi place foarte mult e pe versurile unui poet interzis pe vremea comuniştilor. Ea are versuri precum acestea, care mă duc, desigur, cu gândul la ţară, dar şi la Teleorman în concret : „Şi astfel câmpia ţării/Arde-n cerul ei sublim/Şi astfel dogoarea vetrei/Ne-o mai spală câte-un chin”. Oare când vom scăpa de caracatiţa roşie ?

Alte versuri puternice sunt „Şi în ochi ne-aruncă spinii/Şi ar vrea să fim de plâns/Nu mor caii când vor câinii/Spune-o vorbă într-adins”. Au fost mulţi câini, de la „Darius al lui Istaspe” încoace, unii au turbat, unii mai schelălăie şi acum. De aceea s-a şi scris în Braşov „Acum ori niciodată/Croieşte-ţi altă soarte/La care să se închine/Şi cruzii tăi duşmani”. Şi, desigur, după cum spune cântecul dedicat lui Iancu Jianu, „Decât să mă căciulesc/Mai bine să haiducesc”.

Pe albumul „Cântecul durut”, avem, de exemplu, „Baladă pentru tată”, cu versuri precum „Doamne, visul nu e vis,/Ochii mei învie rouă,/Dă-mi un flaut interzis,/Să te plâng de lume nouă,/Adormiri scânteie roata,/ Peste osie de greu,/De din moarte-şi urcă tata/Rădăcina-n Dumnezeu”. Autorul versurilor acestei melodii, precum şi ale altora de pe album, este Vasile Muste, „poet din nord”, după cum îi place lui Nicolae Doboş să spună. Un alt cântec este „Mama”, pe minunatele versuri ale lui George Coşbuc. 

Versurile lui Muste sunt şi la versurile de la „Elegie pentru Tatiana Stepa” şi „Rugă pentru poeţii români”. Cea dintâi începe „Coboară pe lume străin asfinţit/Nu mai e mâine, nici ieri/Pentru păsări ce n-au mai venit/Cerul cu iarba schimbă tăceri”. Versurile care m-au marcat cel mai mult din „Rugă pentru poeţii români” sunt „Se trag umile punţile spre munţi/Poeţii mor când nu mai au ce pierde”. Într-o lume care înţelege ce e poezia chiar mai puţin decât în secolele precedente, într-o perioadă în care sunt promovaţi în lumea literară ingineri impostori sau durităţi golaşe, vopsite ca poezie, într-o lume în care fortăreaţa marii poezii e asediată prin ghiulele de indiferenţă faţă de rolul pe care ar trebui să-l aibă în societate, într-o lume ca o „varză vulgară”, unii poeţi pot ajunge să creadă că nu mai au ce pierde. Dar să ajungi în acest stadiu înseamnă să desconsideri tu însuţi comoara care ţi-a fost dată, pe care ar trebui să o măreşti cu monede rare şi pe care trebuie să o împarţi celor sărăciţi de acest veac consumerist şi gol.

Există şi cântece precum „M-a născut un crin”, care începe „M-a născut un crin,/M-a crescut un vis,/Mi-am purtat senin/Cerul interzis,/M-au legat la mâini/Şi-am fugit prin gând/Câinii de la stâni/Au rămas lătrând”, sau „Te-am iubit”, cu versuri precum „De pleci, am să sufăr,/ De stai, mi-e totuna/Când doare cuvântul sărac şi ciuntit,/E jocul stupid cu soare şi luna,/Atât să mai ştii :/Cât de mult te-am iubit./ Nicicând nu ai fost aproape de mine/Doar eu m-am legat de un vis într-aiurea/O iarnă se-mbată în zăpezile fine,/Iar fiarele-mi urlă şi-mi plânge pădurea”.   

Au şi două cântece despre voievozi martiri, Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu (şi cei patru fii ai săi, precum şi sfetnicul Ianache, sunt sfinţi).

Cei de la trupa „Arhaic” cântă şi cântece patriotice (de exemplu, „Treceţi batalioane române Carpaţii”), precum au făcut vineri, dar şi sâmbătă, respectiv duminică. Sâmbătă şi duminică, astfel de cântece au fost interpretate şi de cunoscutul şi simpaticul cântăreţ de folk Florin Thomits, dar şi de inimosul şi artistul părinte Costin Butnar, care se ocupă de Asociaţia social-culturală „Suflet transilvan” şi care a organizat cele trei concerte.

Aş menţiona şi bucuria de a-l vedea pe fratele meu Alexandru pe scenă, în primul rând bucuria pentru curajul său, dar şi pentru contribuţia sa la trupă. Îi urez tinereţe frumoasă lui Alex şi toate cele bune trupei „Arhaic” în continuare, Doamne ajută ! 

Încă o zi de proteste

A mai fost o zi (22 septembrie) de protest în Braşov, împotriva proiectului de la Roşia Montană. De data aceasta am fost şi la monumentul şi cimitirul eroilor martiri ai Revoluţiei din 1989, unde am aprins lumânări, am ţinut un moment de reculegere şi apoi am cântat „Deşteaptă-te, române !”. După aceea, ne-am oprit în faţa bisericii „Buna Vestire” de pe str. Nicolae Iorga, unde cei care au dorit au spus „Tatăl nostru”.

Altfel, trecerea proiectului de lege absurd la o comisie a Parlamentului arată teama de a pierde voturi, o teamă manifestată de la bun început, de când proiectul nu a fost adoptat de guvern, ci trimis pentru ca Parlamentul să spună ce crede despre un contract între un privat şi Statul român, contract ce se vrea ridicat la rang de lege. A, nu mai zic că a venit fără să aibă avizul de mediu, dar asta e doar neconstituţional, nimic grav... Să fie teamă de pierdere acută de voturi şi această dedublare şocantă prim-ministru (sau ministru)/parlamentar, pe care am văzut-o la unii politicieni ? Hm... Dar să stăm liniştiţi : am aflat că în cazul unora dintre ei nu e vorba de dedublare, ci doar de respectarea disciplinei de partid - ce vrea partidul în momentul votului, aia e adevărat. No, că doar d-aia sunt votaţi să ne reprezinte. Fiecare votant are în raniţă bastonul de simplu executant în cadrul partidului. Totuşi, fiecare politician trebuie luat în parte, mai poţi avea şi surprize.

Aş menţiona interviul europarlamentarului Renate Weber, din „Kamikaze”. Doamna Weber se opune de ani de zile proiectului. „Pentru că felul în care este gândit proiectul presupune, după cum spun chiar cei de la RMGC, folosirea, zilnic, a douăzeci de tone de explozibil.”. Zilnic !!!

Dumneaei mai spune „Un studiu al Academiei Române ne arată care pot fi de fapt consecinţele acestor explozii repetate, într-o cantitate atât de mare şi pe o suprafaţă atât de mare. În subteran se pot produce dislocări catastrofale. Este într-un studiu al Academiei, făcut de cercetători geologi, nu sunt vorbe goale. Nu întâmplător domnul Haiduc, preşedintele Academiei Române, s-a opus constant acestui proiect. Îi aud pe unii spunând superficial : „A, dar ce, se mai foloseşte procedeul acesta de cianurare. Deci nu e o problemă.”. Ce nu se spune este uriaşa diferenţă, ca mărime, dintre celelalte proiecte din lume şi Roşia Montană. Acesta este imens, e de sute de ori mai mare decât alte zone din lume în care se foloseşte procedeul cianurării. Cum să compar România cu Finlanda, când în proiectul finlandez discutăm de suprafeţe cu mult mai mici ?”.

Menţionez că directorul general al Institutului Geologic al României, domnul Ştefan Marincea (cercetător recunoscut în toată Europa), a lăsat de înţeles că s-au făcut presiuni din partea RMGC asupra domniei sale şi asupra colegilor dumnealui. Chiar şi doamna Ecaterina Andronescu, din PSD, a spus că a fost contactată de RMGC şi nu le-a răspuns, fiindcă s-a simţit jignită că ei îşi închipuie că o pot cumpăra.

Apropo de IGR : http://www.realitatea.net/institutul-geologic-al-romaniei-exploatarea-de-la-rosia-montana-nu-intruneste-conditiile-de-mediu_1268384.html

Uniţi, salvăm Roşia Montană ! Doamne ajută !  

Salvaţi Roşia Montană !

Zilele acestea au fost nişte proteste foarte importante, iar ele vor continua. Nu am putut decât să mă bucur să văd atâţia tineri ieşind pentru a protesta în contra proiectului mizerabil de lege prin care RMGC ar ajunge mai Stat decât Statul. Nu pot decât să mă împotrivesc unui proiect de exploatare cu cianură la Roşia Montană (sau în orice altă parte) atâta timp cât nu există garanţia deplină că ecologizarea o va face respectiva companie şi nu tot Statul român, că atunci vom da mai mulţi bani decât ne dă „generoasa” companie din ăia 6%. Nu pot decât să mă împotrivesc unei companii care vrea să aibă drept de expropriere după bunul plac, care vrea să calce în picioare proprietatea privată (capitalismul e bun numai ca să ne bălăcim în profit, nu ca respect faţă de proprietatea altuia sau faţă de legile unei ţări…) şi care nu dă niciun gram de aur pe moştenirea istorică deosebită de la Alburnus Maior. A, iar metalele rare se duc toate la ei, la cine face exploatarea, noi nu primim nimic. 

Nu mai zic că o zonă cu aşa bogată istorie şi aşa impresionantă geografie ar putea foarte bine să trăiască din turism, aşa cum o fac cei dintr-o localitate la 30 de kilometri depărtare, în care e permis prin lege să ai activităţi şi în alte domenii decât mineritul. Da, la Roşia Montană în prezent e ilegal să nu fii miner ! Sau profitor de pe urma minerilor. Roşia Montană trebuie să fie în UNESCO, nu să ajungă groapa de cianură a Europei.

Protestele vor continua, pentru că tinerii netâmpiţi de comunism (nu că cei mai în vârstă ar fi toţi tâmpiţi, evident), cărora nu le-a intrat frica de bastoane sau de gura turnătorului de la colţ în sânge şi care nu înţeleg de ce puii FSNului trebuie să le distrugă viaţa şi ţara, tinerii (şi nu numai ei) vor continua să susţină această cauză pentru care merită să lupţi şi pentru care e nevoie să lupţi, căci e vorba de principiile tale – şi, după caz, de dragoste de Dumnezeu şi neam – versus şpăgile barosane primite la nivel înalt pentru susţinerea acestui proiect infect.

Trebuie să continuăm lupta şi să vorbim şi să scriem acolo unde ni se dă o şansă, dacă nu în presa „mainstream” (deşi am văzut comentarii împotriva proiectului şi acolo, din partea lui Silviu Mănăstire sau a lui Mircea Marian, de exemplu), atunci pe saiturile pentru care s-a murit în Revoluţia de la 1989 (chiar dacă Revoluţia nu a reuşit doar prin eforturile oamenilor sinceri) să le avem. Îmi amintesc de o caricatură cu doi oameni la un colţ de stradă, unul zice „Mor de plictiseală”, iar în spatele lor e o cruce şi deasupra scrie „Aici s-a murit pentru libertate”. Ei bine, e cazul să lăsăm plictiseala şi să arătăm că suntem oameni şi lăuntric, nu doar în exterior. Nu putem să ne lăsăm ţara să fie distrusă. În special cei care eram copii în anii ’90 şi n-am putut să facem nimic împotriva trădării de ţară de pe vremea tranziţiei, dar şi ceilalţi oameni cinstiţi şi cu mintea şi sufletul nemutilate trebuie să luptăm pentru această cauză unificatoare şi pentru celelalte cauze importante, menite să ne trezească, pentru a dovedi că suntem în continuare popor. Dumnezeu să ne ajute ! 

Dumnezeu să-l odihnească pe părintele Justin Pârvu !

Cu întârziere, dar scriu şi eu câteva rânduri după ce marele duhovnic şi iubitor de neam, Justin Pârvu a trecut la Domnul. Am fost o singură dată la Petru Vodă, a fost o slujbă pentru martirii din temniţele comuniste şi a slujit părintele Amfilohie de la Diaconeşti. Mai târziu în acea zi, am aflat că părintele era sau urma să vină la mănăstirea de maici de acolo, dar erau deja vreo şaptezeci de persoane înaintea noastră (eram un grup relativ numeros) şi nu am mai stat să aşteptăm, spre ruşinea noastră. Oricum, arată interesul oamenilor pentru părintele Justin.
Pe saitul http://petruvoda.ro/ puteţi citi despre minunile săvârşite de părintele Justin, care a supravieţuit temniţelor comuniste. Tot pe saitul mănăstirii al cărei stareţ a fost puteţi citi mai multe lucruri legate de părintele Justin. Nu am apucat să îl văd personal şi mărturisesc că nu îl ştiu decât din cele câteva înregistrări pe care le-am văzut cu părintele, în care se vedea nu doar trăirea Ortodoxiei, ci şi grija deosebită pentru starea actuală în care se găseşte poporul român şi pentru viitorul lui, pentru atâţia tineri care nu mai au busola duhovnicească şi, prin urmare, nici valorică, pe care o aveau tinerii din alte perioade ale istoriei poporului român. Totuşi, poporul român e acelaşi, potenţialul lui este acelaşi şi fiecare dintre noi suntem responsabili pentru ce facem şi pentru cum îi influenţăm pe compatrioţii noştri şi pe semenii noştri în general.
Dumnezeu să ne ajute pe toţi şi să îl odihnească pe părintele Justin - de fapt, dacă prin rugăciunile lui s-au făcut minuni, înseamnă că ne vom ruga la părintele ca la un sfânt - şi să ne miluiască şi în viitor cu asemenea oameni !

Conştiinţa originii romane şi a unităţii de neam la români. "Suntem români şi punctum !"

Vă prezint câteva fragmente din minunata carte de istorie "Conştiinţa naţională a românilor moldoveni", scrisă de regretatul Gheorghe Ghimpu. Motto-ul cărţii este citatul "Suntem români şi punctum !", din marele scriitor şi patriot român Mihai Eminescu, care a trecut la Domnul pe 15 iunie 1889. Citatele pe care le redau aici sunt despre cum românii din cele trei principate istorice se numeau pe sine "români" şi pe limba lor "româneşte", conştienţi şi mândri fiind de originea lor romană. Cultura romană a fost atât de importantă şi, până la venirea slavilor, dominantă în toată regiunea noastră a Europei, încât nu e de mirare că românii au păstrat numele marilor lor străbuni. Romanizarea a fost mai uşoară în Dacia tocmai fiindcă dacii erau la un nivel bun de civilizaţie şi cultură, ea a mers mai greu sau deloc la popoare aflate într-un stadiu mai puţin bun. După cum spune marele nostru Eminescu, al cărui bust a fost vandalizat ieri în localitatea Hilboca din Bucovina de nord, încă ruptă de patria mamă :

,, Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii: Roma. Era un popor nobil acela a cărui cadere te împle de lacrimi, iar nu de dispreţ şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată.”

Iată câteva citate, întâi din Grigore Ureche şi apoi din surse străine :

Grigore Ureche spune în Letopiseţul Ţării Moldovei că „în Ţara Ardealului nu lăcuiescu numai unguri, ce şi saşi peste samă de mulţi şi români peste tot locul, de mai multu-i ţara lăţită de români decâtu de unguri”, că românii din Ţara Ungurească, Ardeal şi Maramureş „de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”. (...)

Reluând tradiţiile compatriotului său Jan Dlugosz, istoricul umanist polon Stanislav Orzechowski (1513-1566) în Analele sale despre regele polon Sigismund, scrise în 1554, nu numai că reafirmă originea romanică a moldovenilor, ci merge cu mult mai departe.

El susţine că moldovenii „se cheamă pe limba lor români”. Istoricul umanist menţionează: „Ei (adică moldovenii, pentru că el vorbea despre moldoveni – nota lui D. Cantemir) erau născuţi din italieni şi romani şi se cheamă pe limba lor români (subl. n.) de la romani, iar pe a noastră – valahi de la italieni. Căci pentru poloni Wloszi este acelaşi lucru ca pentru latini Itali. Aceştia nu se deosebesc prea mult prin firea şi obiceiurile lor de felul de viaţă din Italia şi sunt oameni aprigi şi de o mare bărbăţie; şi nu se află vreun alt neam care, deşi are hotare mai strâmte, să facă faţă, întru slava războiului şi străşniciei, mai multor duşmani învecinaţi, împotriva cărora fie că merge mereu cu război, fie că se păzeşte de cel cu care este lovit”.

Secretarul polonez al reginei Isabella, Petru Porembsky, recunoştea la începutul anului 1524 că românii din Transilvania „au aceeaşi limbă” cu Petru Rareş, domnitorul Moldovei, adică cu moldovenii.

În 1574 Transilvania a fost vizitată de călătorul francez Pierre Lescalopier (după 1550 şi după 1597), care aparţinea uneia dintre familiile de magistraţi ai Parlamentului din Paris, era jurist, cu spirit umanist. Interesându-se de trecutul roman al poporului român, inclusive de partea lui din Moldova, care pentru P. Lescalopier e o „Walachie", el a constatat că „românii (şi din Moldova, şi din Valahia – n. n.) se consideră adevăraţi urmaşi ai romanilor, iar limba lor o numesc „românească” („romanechte”).

Menţionăm că turcii, având Ţările Române – Moldova şi Muntenia – în suzeranitatea lor, erau conştienţi de comunitatea etnică şi lingvistică a locuitorilor acestor provincii. Mai mult, ei cunoşteau şi numele etnic al românilor, anume pe cel de români. Dovada în acest sens ne servesc spusele sultanului Mehmed al II-lea către fiul său Baiazid al II-lea. Tatăl îi spunea fiului: „Atâta vreme cât Chilia şi Cetatea Albă le ţin şi le stăpânesc românii (românii moldoveni – n. n.), iar ungurii – Belgradul sârbesc –, noi nu vom putea avea nici o biruinţă”.

Ioan Kemény (1607-1662), una din marile figuri ale Transilvaniei, tălmaci, cunoscător al limbii române, scrie în Călătorii în Ţara Românească şi Moldova că principele (Gh. Rákóczy I – n. n.) „a trimis cu mine în Moldova şi pe Acatiu Barcsai... Ne-a încredinţat să ducem acestuia (Vasile Lupu - n. n.) noi înşine două scrisori în latineşte şi româneşte”, totodată Kemény recunoaşte că, fiind în 1648 la Vasile Lupu, a trebuit să vorbească cu acesta „cât ştiam româneşte”.

Iezuitul maghiar Martin Szentivanyi (1633-1705), despre care se ştie că avea o atitudine subiectivă faţă de românii transilvăneni, e nevoit totuşi să recunoască romanitatea românilor din Ţara Românească şi din Moldova, care, afirma el, „au trăit cândva într-o singură „Valachie”, împărţită mai târziu în două principate”. La acelaşi Martin Szentivanyi găsim că valahii din Moldova şi Ţara Românească, considerându-se ei înşişi de spiţă romană, susţin că „şi noi suntem români” şi „noi suntem de sânge roman”. Cităm: „Valachos, qui Moldaviam et Transalpinam incolunt, seipsos pro Romanorum progenie tenere, dicunt enim communi modo loquendi: Sie noi sentem Rumeni; etiam nos sumus Romani. Item: Noi sentem di sange Rumena; Nos sumus de sanguine Romano”. În aceeaşi lucrare autorul îi prezintă pe valahi ca făcând parte dintr-o formaţiune etnică unitară: „Valachi in partibus Superioris Hungariae, in Transylvania, Moldavia, et Valachia utuntur corrupto Ideomate Latino”.

Pentru istoricul sas Iohann Tröster (mort în 1670) moldovenii „sind Wallachcn, der Romischen Colonien Übrige, nennen sich Romunos...”. În acelaşi timp Tröster consideră că „cealaltă ţară românească” este Moldova, iar populaţia Moldovei este una şi aceeaşi cu cea din Ţara Românească (subl. n.).

Pentru a demonstra romanitatea românilor şi a limbii lor, Tröster, după A. Armbruster, apelează la rezultatele analizei obiceiurilor, îndeletnicirilor, moravurilor, dansurilor, limbii, credinţei, vitejiei şi îmbrăcămintei românilor, invocate toate ca dovezi grăitoare ale originii lor romane. Iar pentru a demonstra latinitatea limbii române, Tröster, asemenea maghiarului Martin Szentivanyi, citează cuvinte şi expresii româneşti în latină şi le compară cu aceleaşi cuvinte şi expresii în româneşte. Bunăoară: „Assa greschte Rumunyi” (= aşa grăiesc românii); „En mai mult zara nu sent Rumunyi” (= în nici o altă ţară nu sunt români).

Interesante informaţii despre români ne oferă istoricul Ioan Lucius (Lučić, 1604—1679) în cronica sa De regno Dalmatiae et Croatiae, editată la Amsterdam în 1666. Într-o retrospectivă asupra istoriei valahilor (românilor), Lucius susţine ipoteza că denumirea de „vlah” este dată românilor de bulgari, după care acest nume a fost răspândit de către slavi asupra românilor, latinilor şi italienilor, fapt prin care, după Armbruster, se şi afirmă originea etnică romană a românilor. Lucius susţine că valahii îşi zic români („Rumenos”). Cităm: „Valachi autem hodierni quicunque lingua Valacha loguuntur seipsos non dicunt Vlachos aut Valachos sed Rumenos et a Romanis ortos gloriantur, Romanaque lengua loqui profilentur ...”. A. Armbruster conchide că acest pasaj „atestă faptul că românii nu s-au numit niciodată altfel decât români”.

Pentru a demonstra latinitatea limbii române, Lucius reproduce şi el un şir de expresii în valahă (română), comparându-le cu traducerea lor în latină. Bunăoară, în valahă: Bine venit domnata, şi în latină: Bene veniat dominatio tua; sau Romaneste - Romane; sau Su noi sentem Rumeni – Etiam nos sumus Romani; sau Noi sentem di sange Rumanae – Nos sumus de sanguine Romano; sau Rumi tot sventia acolo – Romae omnia sancta ibi; sau Rumen Munean – Romanus montanus; sau Stis Romane – Scis Romane.

Hristos S-a înălţat !

Hristos S-a înălţat ! Iată-ne ajunşi la patruzeci de zile de la Sfintele Paşti, la momentul Înălţării Domnului. Mântuitorul le-a explicat apostolilor necesitatea morţii şi Învierii sale, anticipând şi că tot ce era menit să se întâmple urma să se întâmple şi pentru ca Duhul Sfânt să se pogoare apoi, precum ne este arătat în capitolul 16 din Evanghelia după Ioan :

7. Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.
8. Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată.
9. De păcat, pentru că ei nu cred în Mine;
10. De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea;
11. Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat.
12. Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi.
13. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti.
14. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti.
15. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă.
De aceea, după ce au fost martorii Învierii, apostolii au fost bucuroşi la Înălţare şi apoi erau în fiecare zi în templu, lăudând şi binecuvântând pe Domnul.
Necesitatea pogorârii Duhului Sfânt stă în necesitatea vitală pentru mântuire a restabilirii relaţiei corecte cu Dumnezeu, pierdută de Adam în Eden. De aceea, e atât de important să mergem la biserică şi să participăm la Sfintele Taine, căci atunci Hristos e în mijlocul credincioşilor şi se pogoară Duhul Sfânt. Şi rugăciunile în biserică sunt mai puternice decât cele individuale, deşi trebuie să ne ţinem şi de acestea, spre folosul nostru duhovnicesc. Noi suntem cei care avem nevoie să ne rugăm, noi avem nevoie să ne smerim şi să înţelegem că în Dumnezeu "trăim şi ne mişcăm şi suntem", după cum spune sfântul apostol Pavel în Faptele apostolilor (cap. 17). Hristos este capul Bisericii şi Ea este trupul Său, precum ne este amintit în capitolul 1 din Epistola către Coloseni (şi în alte locuri ale Noului Testament) :

12. Mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină. 
13. El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale, 
14. Întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor; 
15. Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. 
16. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. 
17. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. 
18. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. 
19. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. 
Înălţarea Domnului e şi Ziua Eroilor care au luptat de-a lungul secolelor pentru apărarea dreptei credinţe şi a neamului românesc. Au luptat pentru cei din timpul lor şi pentru cei din viitor, adică pentru noi, precum şi noi ar trebui să facem tot ce putem, conform cu darurile date fiecăruia de Dumnezeu, pentru românii din prezent şi din viitor şi să Îi dăm slavă lui Dumnezeu. Despre Înălţarea Domnului, care e şi Ziua Eroilor, puteţi citi aici :
http://www.crestinortodox.ro/inaltarea-domnului/inaltarea-domnului-119130.html

"Valahi" e un nume dat de străini românilor

"Valahi" (sau "vlahi") este un nume dat de popoare străine, întâi germanice, de la care au preluat şi slavii termenul (şi apoi şi alte popoare), românilor. El se referă la un nume dat unei populaţii romanice.
Profesorul universitar de filozofie Kelley L. Ross explică în "Conexiunea vlahă şi mai multe reflecţii privind istoria romană", articol disponibil în engleză aici :
http://www.friesian.com/decdenc2.htm
că "În sine, "valah" e un cuvânt interesant. Se pare că e un cuvânt derivat de la cuvântul germanic "welsch", din limba germană şi "Welsh" din engleză, amândouă cuvintele însemnând "roman", fie că vorbim de romani vorbitori de limbă latină sau de limbă celtică. Cuvântul "vlah" este slav (are această formă în cehă) şi poate să însemne fie italian, fie român, deşi acelaşi cuvânt, cu desinenţele respective, apare în latina medievală ca "blachi" şi în greacă medievală ca "blakhoi", pronunţat "vlakhi" - şi apare doar când se referă la vorbitori de limbă romanică din Balcani. Apare de asemenea în poloneză ca "wloch", în ungară ca "olasz", în rusă ca "volokh", în yiddish ca "walach" şi în alte forme. (cf. "Vlach," Un dicţionar de nume de familie, Patrick Hanks şi Flavia Hodges [Oxford University Press, 1988], p. 558). "Valah" de asemenea apare în numele dat primului principat românesc, Valahia. Prin urmare, ne putem imagina că acest cuvânt a rămas în Balcani de la triburile germanice care au locuit în Estul Europei şi în Balcani.".
În cartea "Conştiinţa naţională a românilor moldoveni", marele patriot român Gheorghe Ghimpu arată că "valah" ca nume de popor sau "Valahia" ca nume de ţară erau nume date de străini românilor, care s-au numit întotdeauna pe sine cu un nume derivat din "romanus". Cartea e disponibilă aici :
http://spiritromanesc.org/vechi/files/Constiinta_Nationala_a_Romanilor_Moldoveni_Gheorghe_Ghimpu.pdf

"Numele sub care apare poporul român în izvoarele medievale, susţine istoricul român de

origine sasă Adolf Armbruster, este cel de valah. Prima menţiune documentară a românilor a fost prin „etniconul medieval de valachus" (a doua jumătate a sec. al X-lea) şi se referă la populaţia valahă (românească) din sudul Dunării. După Dinu C. Giurescu, „prima ştire sigură despre vlahi este consemnată de cronicarul bizantin Georgios Kedrenos” în 976.

În nordul Dunării valahii (românii) sunt găsiţi de către unguri încă la venirea acestora de la răsărit (sfârşitul secolului al IX-lea). Notarul regelui ungur Bela, un anonim (Anonymus) menţiona în Gesta Hungarorum că ungurii au găsit o populaţie numeroasă din mai multe neamuri, printre care şi valahii (românii) ca păstori ai romanilor [„...terram (Pánnoniae) habitarent Sclaui, Bulgarii et Blachii ac pastores Romanorum (subl. n.)”]. Adolf Armbruster susţine că primul care i-a identificat pe români (valahi) în Pannonia a fost cronicarul rus Nestor (mort în 1112).

„Aşa şi neamul acesta, de carele scriem, al ţărilor acestora, numele vechiu şi mai direptu,

scrie moldoveanul Miron Costin, ieaste rumân, adică râmlean, de la Roma”.

După umanistul sas Iohannes Lebel (cca 1490-1566), valahii nu-şi zic decât „romuini”, iar limba lor nu este alta decât „limba română”. (...)

Că domnitorii Moldovei, semnând scrisorile, uricele, hrisoavele şi alte documente, scrise în limba maternă, erau conştienţi de faptul că ea e anume cea românească, ne-o demonstrează hrisovul lui Grigore Ghica din 25 decembrie 1748. El a domnit în Moldova în patru rânduri (1726-1733; 1735-1739; 1739-1741; 1747-1748). Prin acest hrisov domnitorul pune la cale problema şcolilor din Moldova. Aceste şcoli, conform hrisovului, sunt româneşti, şi nu moldoveneşti, iar limba predată în ele este română („la românie”,

„cu România”), şi nu moldovenească. După ce domnitorul se pronunţă în hrisov asupra deschiderii şcolilor în Iaşi, el dispune şi asupra deschiderii de şcoli încă în trei episcopii. (...)

Dar termenul „român" cu semnificaţia etnico-unitară apare pentru prima dată în scris încă la 13 martie 1489, într-un act al cancelariei lui Ştefan cel Mare (adică la moldoveni). Actul delimitează moşia ce-i aparţine lui „Bodea Rumânul” de cea care-i aparţine lui „Bodea Sârbul” (subl. n.). Evident, calificativul Rumânul are aici o semnificaţie etnică, poartă în sine aspectul, sensul etnic al noţiunii de român. El a permis funcţionarilor

cancelariei lui Ştefan cel Mare să-l deosebească pe Bodea Rumânul de Bodea Sârbul prin indicarea originii lor etnice. (...)

Termenul „român” cu sens etnic apare în Moldova şi în continuare. Aşa, „în 1588, remarcă E. Stănescu, un orăşean moldovean semna o chitanţă între diferite nume de străini cu numele de Nicolae Românul (subl. n.)”. În aceeaşi perioadă, între anii 1593 şi 1597, primarii or. Suceava, adică moldovenii, cer printr-o scrisoare lui Johannes Budaker şi lui Urban Weidner din Bistriţa (Transilvania) să elibereze nişte oameni reţinuţi acolo, folosind pentru moldoveni expresia „birăul cel rumânesc” şi numindu-i pe transilvăneni, pe ardeleni „oameni şi fraţi ai noştri”. (...)

Şi moldovenii botoşăneni ne spun că nici ei nu se considerau în sec. al XVII-lea altfel decât români. La 5 august 1670 ei compun o scrisoare asemănătoare cu cea a românilor moldoveni din Suceava, în care alături de etnonimul „armean” figurează şi etnonimul „român”. „Adecă, scriu ei, noi, târgoveţii rumâni şi armeni de târg de Botoşeni, mărturisim noi cu această scrisoare a noastră ... ”.

Deci, după cum a spus cronicarul Miron Costin,

„Aşa şi neamul acesta, de care scriem, a ţărilor acestora numele drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma. [...]. Iară streinii şi ţerile împrejur le-au pus acest nume vlah, de pe vloh, cum s-au mai pomenit. Vallios, valashos, olah, voloşin, tot de streini sunt puse aceste nume, de pre Italia, cărora zic vloh ...” (...)

Românii înşişi nu şi-au spus nicicând vlahi (valahi, volohi), cu excepţia cazurilor când cărturarii scriau diferite acte, documente, scrisori etc., destinate străinilor, în limbile germană, latină sau slavonă. Ultima era limba oficială a bisericii, administraţiei şi diplomaţiei. În aceste cazuri românii, inclusiv cei moldoveni, foloseau etnonimul „valah (voloh, vlah)” şi derivatele acestuia - „Vlahia (Valahia)”, „limba valahă” etc. Ţara locuită

de vlahi (valahi, volohi), adică de români, a fost numită de străini Vlahia (Valahia), iar limba lor - limba vlahă (valahă). Numele geografic „Vlahia (Valahia - Blachia)” este echivalentul numelui geografic „România”. Termenul „Valahia” cu sens de Ţară Românească, în care era domn Mircea cel Bătrân, se întâlneşte şi în Cancelaria acestuia, numai că în documentele întocmite în limba latină. Se întâlneşte el şi în Cancelaria lui

Ştefan cel Mare, mai ales în expresii de limbi străine, în majoritatea cazurilor - latină: „per Maiorem Valachiam”, „in Magna Valachia”, „Maior Valachia”, „per eandem Valachiam”.

Calificativele de pe lângă termenul „Valahia” sunt folosite, conform opiniei lui E. Stănescu, din necesitatea „delimitării deosebitoare”, ceea ce înseamnă, spune el, că „străinii, ca şi autohtonii, ştiau foarte bine că în spaţiul carpato-dunărean aceasta (Muntenia - n. n.) nu era singura Valahie”.