Poezii româneşti legate de popor şi de personalităţile lui

Întâi, un citat din George Coşbuc :

„Noi cu literatura astăzi nu mai stăm în mijlocul istoriei noastre, nu stăm nici în mijlocul tradiţiilor noastre, nu stăm mai ales în mijlocul poporului nostru. Cei de dinaintea noastră, vechii scriitori, au trăit într-un contact sufletesc, se înţelegeau prin scrisori ce au de gând să facă, se povăţăiau unii pe alţii şi astfel mergeau cu toţii spre o ţintă bine stabilită. Noi cei de astăzi trăim fiecare de capul nostru, şi-n loc să mergem spre acelaşi punct, luăm de-a razna câmpul literaturii în toate direcţiile şi nu ne înţelegem doi cu doi" 

Şi unul din Nicolae Iorga (cele două citate se regăsesc şi în cursul despre semănătorism, poporanism şi simbolism al pr.prof.univ.dr. Ovidiu Moceanu) : 

„Când însă un popor îşi dă seama că viaţa ce bate în milioane de inimi, ce luminează în milioane de minţi nu se aseamănă cu viaţa altor neamuri, şi că e vrednică să fie păstrată pentru desăvârşirea şi armonia lumii, că ea cere forme particulare pentru a fi statornicită, recunoscută şi admirată, când, după multe cercetări răbdătoare şi puternice avânturi, aceste forme se află, şi când individualitatea, neapărată, a fiecărui scriitor sau artist se desface în acest fond adânc şi larg al rasei sale, conştient de însuşirile ei - atunci trăieşte cultura naţională”

Octavian Goga 

Rugăciune

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.
<!--[if !supportLineBreakNewLine]-->
<!--[endif]-->

Străinul

Era duminică-ntr-amiază,
Noi stam pe prispă strânşi în sfat,
Când s-a ivit pe drumul ţării
Un om la marginea de sat.
Din pulberea învolburată
Abia puteai să-l desluşeşti -
Cu paşii largi grăbindu-şi mersul,
Venea în hainele-i nemţeşti...

La cruce,-n deal, noi îl văzurăm
Cum s-a oprit deodată-n pas
Şi s-a-nchinat adânc drumeţul
Când a făcut în drum popas.
Privea-ndelung, ca dus pe gânduri,
La zidul zugrăvit cu sfinţi.Şi sta cu capul gol străinul
În ploaia razelor fierbinţi.

Când s-a pornit încet la vale,
Noi ne uitam de la zăplaz,
Şi nu ştiu, ni s-a părut nouă,
Dar avea lacrimi pe obraz.
Când ne-a ajuns, a dat bineţe,
Cu glas domol, şi-apoi a stat
Şi ne-a-ntrebat de sănătate
Şi de nevoile din sat.

Ne-a zis c-ar vrea la sfânta slujbă
Să vie-alăturea cu noi,
Şi s-a uitat cu-atâta jale
Când a trecut un car cu boi.
Iar la vecernie drumeţul
Stătea cucernic şi supus,
Şi-a sărutat duios icoana
Cu răstignirea lui Isus.

Când a plecat, ne-a spus poveţe
Cu grai înduioşat şi blând,
Şi ne-ncălzea atâta-n suflet,
Că lăcrimam toţi ascultând.
Spunea că nu-i păcat mai mare
Decât să-ţi lepezi legea ta
Şi, vezi, îi tremura cuvântul
Pe buze, când ne cuvânta!

Apoi s-a dus... Ne era jale
Când s-a pornit la drum, pe grui...
Dar uite,-n ţintirim, pe noapte,
Spun că văzură umbra lui.
De-atunci tot despre el ni-e vorba
Şi-atât am vrea cu toţi să ştim:
Anume lângă care cruce
A-ngenuncheat în ţintirim...

Alexandru Vlahuţă

Lui Eminescu

Tot mai citesc măiastra-ţi carte,
Deşi ţi-o ştiu pe dinafară:
Parcă urmând şirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,

Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseţi,
Ce-au izvorât, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieţi...

Şi te-nţeleg te simt aproape:
Cu-aceeaşi suferinţă-n faţă,
Cu ochii gânditori şi galeşi,
Sătul de trudnica-ţi viaţă.

A, nu mă mir că ţi se dete
O zodie atât de tristă,
Că, zbuciumat de-atâtea patimi,
Râvneşti pe cei ce nu există,

Şi că potop de negre gânduri
Se strâng şi ţi se zbat sub frunte:
Pe veci întunecaţii nouri
Sunt fraţii vârfului de munte!

O, dacă geniul, ce scoase,
Ca din adâncul unei mări,
Din fundul inimii zdrobite,
Comoara asta de cântări,

Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ţi tâmpla
De flăcările năbuşite,
Ce-ţi luminau ale gândirii
Împărăţii neţărmurite,

Şi de-ar fi fost lăsat prin lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Şi răzvrătitului tău gând!

Şi cât de fără de păsare
Ai fi privit atunci la toate
Mizeriile-n cari lumea
Ursită-i pururea să-noate!

Dar ţi-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci şi strimte.
Şi tu să-nduri toată durerea
Pe care lumea n-o mai simte.

Să plângi tu plânsul tuturora...
Din zbuciumul eternei lupte.
Să smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăţi din inima ta rupte...

S-aprinzi în bolta vremii aştri
Din zborul tristului tău gând...
Văpaie!... Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?

Radu Gyr

  

Baladă pentru Eminescu

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme 

şi te-au înălţat iconostas,

ca să fulgeri tânăr peste vreme, 

cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut: voievodând voroave, 

ciobănind genune şi zăpezi, 

potcovar de fum bătând potcoave 

negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut: gigantic Sfarmă-Piatră 

care sparge piscul viforos,

şi fierar înfierbântând, pe vatră, 

mările călite sub baros.

Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme. 

Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger. 

Şi-au cules, din pana ta, blesteme, 

viscole şi răzvrătiri în cer...

Ci, netrebnic, eu adulmec zării 

paşii tăi pe unde te-au fost dus 

şi'nsetat pe drumurile Ţării 

dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neşterşi încă, 

ai crucificării pe furtuni

şi sărut lumina lor adâncă

şi-i ating cu mâini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămâie, 

dăruind azur din mâini subţiri, 

sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie, 

scânteind, înalt, din răstigniri.

Frânt de-o stea şi'ngenunchiat de-o floare, 

biruit de ramuri de arin,

îndulcit cu dor de moarte-alinătoare, 

ars ca Nesus în cămaşă de venin...

Nu, tu nu eşti meşterul, nici cneazul, 

nu eşti înstelatul împărat.

Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul. 

Tu eşti marele însângerat !

Te'ncrustăm, zadarnic, în agată 

şi'n icoane noi pe flori de crin. 

Crinii nu vor stinge, niciodată, 

umbrele ciulinilor de spin.

Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri... 

Numai rănile mă plec şi ţi le strâng 

şi le fac medalii mari de aur, -

în genunchi, le'nchid în inimă şi plâng.

         

(Poem apărut în revista „Convorbiri literare”, numãrul din 15 Iunie 1939, închinat lui Mihail Eminescu, la comemorarea a 50 de ani de la moarte).

 Nicolae Labiş

Mioriţa 

 Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,

Zbuciumat se plânge fluierul de fag.
Inima mi-o strânge şi pătrunde-n sânge
Acest cântec dureros şi drag.

Stelele făclii, păsărele mii,
Jalea îşi descântă-n fluierul de os...
Tainic îşi frământă cadenţarea sfântă
Acest cântec trist şi luminos.

Se îngână lin linişti în arin,
Tremură la stână fluierul de soc.
Măicuţă batrână cu brâul de lână,
Ce mai caţi bătutul de noroc?

Brâul tău din copcii s-a desprins - târzii,
Paşii ţi-i înseamnă pe cărări cu lună...
Pentru ce şi astăzi lăcrămezi şi vii
Când la stână fluierele sună?

El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel,
El, cu plete negre-n vânturi scuturate,
N-are să mai poată mândrul ciobănel
Înaintea ta să se arate...

Ochilor tăi tulbui pentru vecii li-i dat
Legănat pe triluri, palid, să îl vadă,
Paşilor să-l cate pentru veci li-i dat
În pădurea lungă de baladă...

Osteneşti... O clipă numai să te-opreşti.
Odihneşte-ţi ochii în afund de zare...
Vai, pe zare-s nouri - turmele cereşti -
Şi-auzi glasul tragicei mioare...

De ce fugi pe câmpuri, după ce chemări?
Despletit ţi-i părul - albă vâlvătaie...
Vezi, de vânturi dusă, s-a topit sub zări
Mioriţa laie, bucălaie...

*

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,
Stau câteodată împietrit şi mut
Să-nţeleg o clipă neînţelesul grai
Plin de jalea unui veac trecut...

Ştefan Baciu

Doctorul Voiculescu

(Aşa cum l-am văzut într'o zi
de iarnă pe cheiul Dâmboviţei)

Sfântul Vasile vine din Buzău
din „Ţara Zimbrului” pe strada sgomotoasă
toiag de aur, frunte de Rarău
în dimineaţa umedă, ceţoasă

cuvânt de sticlă, fin şi străveziu
tăceri adânci de amforă romană
miroase-oraşu-a baltă şi rachiu
dar sfântul picură ulei pe rană

aduce veşti ascunse în desagă
de la Shakespeare şi de la Sântul Ion
întrezăresc făptura lui întreagă
şi-mi pare că se 'nalţă pe amvon.

Ţara Bârsei cu ochianul întors

Cu palma cozoroc pe frunte
văd la tropic de pe munte

un pitic cărând surcele
pentru-o vatră din Săcele

şi-un călugăr mistic, fin
bătând toaca la Zizin

pe o bancă'n Lanikai
(pe un alt picior de plai)

văd cum anii suie'n pod
saci cu zahăr de la Bod

dimineaţa-şi varsă varul
sus pe pisc pe Postăvarul

şi aud din Târlungeni
fluier stins peste poieni

până'n miez de Waikiki

---dorule, de unde-mi vii?

 

Poezii despre poporul român

Iată aici câteva poezii pe care le-am scris, inspirate de istoria şi cultura poporului român :

„Poporul născut din Carpaţi”

de Răzvan Andrei Antonescu Rogoz

Motto:

Azi, când pare că avem în faţă numai prăpăstii,

Să nu uităm că ele nu există fără munţi.

Azi vreau să mă nască muntele,

Să fiu o creangă din gorunii de la Deva,

Să fiu o piatră din încăperea lui Zalmoxe,

Sau poate una pe care a călcat Traian.

Noi, cei născuţi din lupul dacic şi lupoaica de la Capitoliu,

Trebuie să nu uităm să avem trupul de balaur. 

Pentru unii istoria e o linie, pentru alţii un ciclu,

Pentru noi e un munte, căruia îi urmează alţi munţi.

Unii au făcut istorie cu armata, noi cu ţăranii.

Unii au făcut istorie plecând, noi rămânând,

Căci aveam un munte de urcat.

Unii s-au făcut frate cu dracul,

Noi ne-am făcut cu codrul.

Unii au văzut Ardealul şi au vrut să şi-l facă podoabă,

Noi l-am văzut şi ni l-am făcut oglindă.

Unii au vrut să transporte sare prin el,

Noi ne-am transportat sângele şi dansurile.

Unii s-au înfricoşat de măreţia munţilor,

Noi ne-am înduioşat, cu gândul la părinţi.

Mulţi au vrut să ne schimbe Cuvântul lăsat de Dumnezeu,

Dar s-au izbit de Piatra din capul unghiului.

Mulţi au vrut să se scalde în apele Ardealului,

Dar n-au mai putut, căci apele s-au retras în ochii noştri

Şi apoi mai adânc, în odăile sufletului nostru.

Mulţi pot să vadă şi să admire de la distanţă,

Noi putem vedea privind înăuntru.

Prin vene-mi curge seva brazilor noştri şi seva neamului meu

Şi viaţa îmi e munte.

Iar când oi muri, voi şti că sufletul meu a rămas acasă,

Că oameni vor merge pe podul dintre cântecul păsărilor şi cântecul nostru,

Că apele vor curge frumos ca liniile costumelor noastre,

Că florile vor mângâia obrajii copiilor noştri,

Că românul în veci nu piere.

„Basarabia, pământ şi suflet românesc”

de Răzvan Andrei Antonescu Rogoz

E noaptea neagră, parcă ruptă din steagul Imperiului Rus.

În capul greu, ca un clopot al învierii,

Gândurile ştefane bat cu apăsarea condiţiei de om,

Şi nu ştiu câţi ani sunt de la Hristos pân’ la Unire.

Eu totuşi nu m-am născut ca să desfac,

Nici nu vând trecutul omenirii vopsit ca viitor,

Iar amarul berii e ambrozie pe lângă amarul ce-l pot simţi eu,

Eu nu dau idealuri pe alcool şi pe iluzia sociabilă că totul ar fi bine.

E posibil că dreptatea o să moară cu mine în braţe,

Dar totuşi nu cred, e o sclipire a sabiei lui Ştefan în noi toţi,

Şi toţi suntem făcuţi dintr-un lemn mai sfinţit,

Dacă Dumnezeu aude tot, e imposibil să nu audă Putna.

Oare ştiu tancurile mai mult decât cronicarii moldoveni,

Oare ştie Stalin mai mult decât Cantemir ?

Dacă Nistrul lui Eminescu ar fi smintit,

Atunci cum a fost scris Actul Unirii ?

Popor născut din popor, chinuit de atâtea imperii,

În limba ta ca un fagure cosmic stau istoria, brazda, osul ideii,

Sângele rămâne sânge, crucea rămâne cruce,

Crivăţul din Siberia a învăţat forţat şi doine,

Copiii din Basarabia au învăţat forţat şi foamea,

Eu n-am murit înfometat, mi-e foame doar de fraţi.

Nu pot să cred că avem toate păcatele lumii,

După ce asculţi rugăciuni mai demne,

Ascult-o, Doamne, şi pe-a noastră ! 

„În umbra luceafărului”

-lui Eminescu, patriotul-

de Răzvan Andrei Antonescu Rogoz

Pădurile Moldovei ascund un vers

În fiecare cădere de frunză,

Ascund o idee în orice tremur de creangă,

Dar dacă n-ar fi fost el,

Frumuseţea lor ar fi rămas orfană.

Câmpiile Munteniei păstrează în spicele de grâu 

Căldura soarelui şi căldura românilor,

Dar ar fi fost în van,

Dacă nu avea cine să separe grâul de neghină.

Râurile Olteniei sunt învolburate precum

Apa vie a istoriei noastre,

Dar fără el ar fi fost reduse la tăcere

Şi dorul nostru înecat în Dunăre.

Nisipul Mării Negre te îmbie să te plimbi pe malul ei,

Căutând în iubirea adevărată elixirul tinereţii,

Dar fără el, am fi avut o Mare Moartă

Şi nisipul s-ar fi prefăcut în pietre ale plângerii.

Munţii Transilvaniei sunt frumoşi precum părinţii noştri

Şi în Ardeal poţi uita de griji, de timp şi spaţiu,

Dar fără el, am fi uitat şi de unde am plecat.

El s-a născut în zorii unei lumi noi,

Dar a privit în spate, pentru că altfel lumea nouă

Ar fi început fără noi,

Şi a văzut că tot ce ne lipseşte avem înăuntru,

Iar atunci era de ajuns să ne deschidă ochii.

Fără el, râsul ar fi fost rânjire

Şi ura ar fi trecut drept iubire,

Fără el, pierduţi în desişul valorilor,

Am lua diamantele şi am pierde cerbii

Şi, cu ochii încătuşaţi în acelaşi orizont,

Am uita să vedem lucrurile din când în când

Aşa cum văd pruncii în primele zile, răsturnat.

Fără el, aş fi fost acelaşi, chiar şi România ar fi fost aceeaşi,

Dar totuşi nu la fel,

Căci o jilavă închisoare este trupul

Atunci când aerul este închis şi n-are sens.

„Suflet teleormănean”

de Răzvan Andrei Antonescu Rogoz

Eu m-am născut într-o trăsură,

Trasă de caii cei mai nărăvaşi,

Negri precum pământul cu umeri laţi,

Un spic de grâu în lanul regiunii mele.

Aici am văzut prima dată apa,

Şopârlele, ţapii şi vinul,

Aici l-am cunoscut pe tata

Şi am înţeles ce înseamnă să fii român.

Aicia m-am plimbat prin grădină,

Văzând roşii, castraveţi, umbra Maicii Domnului,

Aicia m-am simţit ca un porumbel,

Stând într-un pod fără acoperiş.

Aici pădurea mai poate fi nebună

Şi cântecul mai poate fi străbun,

Aici costumele sunt strânse pe suflet

Şi râd şi plâng cu lacrimi de român.

Aici au fost eroii dreptăţii şi frăţiei,

Cei cu al şaselea simţ, simţul unirii,

Aicia asfintiţul are culori întrepătrunse-n versuri,

Şi soarele pare că va răsări la infinit.

Aici au fost ultimii ţărani,

Căzuţi cu demnitate de ostaşi,

Aici au fost genii din pământ teleormănean,

Udat de Vedea şi de Dunăre

Şi însufleţit de tricolorul iubitorilor de neam.

„Lumină în Chişinău şi în restul României”

-lui Grigore Vieru-

de Răzvan Andrei Antonescu Rogoz

Prea devreme ai plecat,

Călcat de încă o maşină.

Am plâns, dar mai mult voi plânge

Peste câteva decenii.

Unii spun că poezia e dar de la Dumnezeu

Şi mă faci să cred că El nu ne-a uitat,
Că vom avea curcubeu nu doar în cer şi în steag,

Ci şi pe pânza neagră a hulitului nostru râvnit pământ.

Ai plecat, dar ştiu ce nu va pleca :

Nu vor pleca lacrimile de tăcere ale ţăranilor,

Tradiţiile albe brodate de secole cu sânge,

Credinţa care nu mută, ci întăreşte munţii Carpaţi.

Nu vor pleca dorul de codru verde înstelat,

Izvoarele cu apă sănătoasă ca pildele creştine,

Privighetorile ce cântă ambele vieţi ale omului.

Nu vor pleca nostalgia după casa părintească,

Zâmbetul mamei, o lume mai aproape de Maica Domnului,

Ochii tăi sinceri, monument de apă al simplităţii.

Nu vor pleca limba cea mai frumoasă din lume,

Plaiul unde trec turmele albe ale visării,

Florile care au transformat suferinţa lumii

Într-un nectar mai dulce şi mai pur.

Nu vor pleca rana Nistrului românesc,

Fraţii trimişi în gheaţa arzătoare a Siberiei,

Basarabenii care urăsc minciuna că nu ar fi români.

Nu vor pleca poporul care a suferit mai mult decât a avut vină,

Lumina neînţeleasă a minunatei noastre ţări neînsemnate,

Pământ de geniu şi sfinţenie, dar uneori al marii neputinţi –

Am plâns pentru tine, dar de câte ori mulţumită ţie,

Ne-am oprit, ne vom opri din plâns !  

Ai plecat, trădat de gramatica omenească,

Dar pentru poezie există doar

Timpul prezent, timpul etern.