"Poeţi după gratii"

Există o antologie foarte bună, legată de poezia de detenţie. E vorba de "Poeţi după gratii", apărută la editura  mănăstirii Petru Vodă, unde e şi părintele Iustin Pârvu, mare duhovnic şi patriot român, care a supravieţuit anilor de închisoare politică. Să ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea lui !
Cartea, apărută în 2010, are peste 600 de pagini şi cuprinde mulţi poeţi, din toate zonele ţării. De altfel, basarabeanul Andrei Ciurunga, unul dintre poeţii din antologie, are o poezie "Aici e toată ţara", care face referire tocmai la acest aspect al închisorilor comuniste, în care români din toate colţurile ţării au suferit împreună, s-au rugat împreună, s-au bucurat întru Duhul Sfânt împreună.
Atitudinea poeţilor din antologie faţă de poporul în mijlocul căruia s-au născut şi din a cărui înţelepciune milenară s-au hrănit şi pentru binele căruia s-au jertfit este arătată în poezia "Rugă", de Fronea Bădulescu :

"Deschide, Doamne, poarta minţii mele
Cât să cuprind tot ce e necuprins.
Dă-mi flacăra din focul Tău nestins
Să urc mai sus de cer, mai sus de stele.

Îngăduie ca sufletul meu prins
Din când în când de pasiuni rebele
Să fie dezlegat de orice rele
Şi-aprinde iar lumina-n ochiu-mi stins,

Cuminecând fiinţa mea firavă
Cu-n singur strop din necuprinsa-Ţi slavă.
Purificat altfel, Te rog, Părinte,
Ascultă-mi cea din urmă rugăminte :

SPRE NEAMUL MEU ÎNTOARCE, DOAMNE, FAŢA,
Şi ia-mi, ca preţ al rugii mele, viaţa."

Câtă smerenie, văzând limitele minţii umane şi dorind deschiderea spre tainele care susţin lumea, cât foc duhovnicesc mistuitor, atât de departe de căldicelele noastre bâiguiri din puţinele rugăciuni pe care ne deranjăm să le spunem. După atâta suferinţă în condiţiile inumane ale închisorii, doreşte ca Dumnezeu să-l miluiască cu un singur strop "din necuprinsa-I slavă", care ar fi de ajuns să îi lumineze întreaga fiinţă. Apoi, o rugăminte înălţată lui Dumnezeu să Îşi întoarcă Faţa către poporul român, preţul pe care poetul e dispus să îl plătească fiind însăşi viaţa sa. Ce contrast faţă de acea atitudine de băşcălie sterilă, de viziune superficială, de indiferenţă snoabă, faţă de acea atitudine de care ne lovim atât de des, pentru că unii nu înţeleg ce datorii au faţă de poporul lor, fiindcă nu înţeleg poporul român, spiritul românesc, prin care am dăinuit frumos în faţa tuturor adversităţilor, prin care am contribuit cu floarea noastră unică la buchetul omenirii, prin care de atâtea ori ne-am apărat fiinţa de popor creştin prin apărarea limbii noastre, moştenirii noastre, temeliei pe care am fost zidiţi, iar acea temelie este Hristos.
Unii greşesc din nepăsarea inculturii, alţii din snobismul unei culturi lipsite de Dumnezeu, lipsite de sensul ultim al existenţei omului, lipsite de smerenia şi iubirea fără de care suntem doar praf şi cenuşă, oricât de importanţi ne-am crede şi ne-am da, nemulţumindu-I lui Dumnezeu pentru darurile sale.
Astfel în poezia "Medicul de la camera de tortură", Nicolae Călinescu ne spune :

"Azi
Nu mai moare nimeni în camera de tortură.
Medicul e un expert de seamă
Ştie pragul
Unde îngenunche eroii,
Unde se leapădă de credinţă sfinţii
Şi unde
Nimeni, absolut nimeni
Nu mai suportă povara vieţii.
Calculează şi prescrie
Şi veghează
Să nu sucombe cobaiul.
Aici, oricine ai fi,
Deschide gura şi vorbeşte !
Eşti zdrenţuit în umilinţă
Şi constaţi
Că nu eşti supraom.
Medicul de la camera de tortură
Este un intelectual fin.
În astă seară a suspendat programul de rutină;
merge la un concert
cu muzică
de Bach."

Iată, raţiunea umană lipsită de Dumnezeu unde duce. De altfel, Adorno a criticat raţionalismul iluminist pentru că a stat la baza perceperii omului ca obiect şi distrugerii lui în numele eficienţei, aşa cum făceau naziştii în lagărele lor, care erau menite să funcţioneze ca fabrici eficiente, chiar dacă asta însemna moartea acelora din societate pe care cei de la putere îi considerau inutili. Mai mult, raţiunea este doar unul dintre elementele inteligenţei umane, care mai are şi imaginaţia şi intuiţiile intelectuale, iar acel "nous" de care vorbeşte Platon se referă la inteligenţa cu toate elementele ei. De altfel, raţiune are orice om, cu categoriile ei, deci oamenii care se deosebesc prin inteligenţă şi talent de majoritatea oamenilor nu prin raţiune se deosebesc.
Mai mult, fără revelaţia hristică, nici cel mai inteligent om nu poate înţelege multe lucruri şi până la urmă se pierde în iadul însingurării, al lacului de gheaţă în care îl duce mintea omenească ruptă de iluminarea dumnezeiască şi de înţelegerea tainei din fiecare persoană. Rătăcirile geniilor care nu au fost ortodocşi practicanţi, precum invenţii dăunătoare sau sprijinirea unor partide extremiste sau alunecarea în patimi precum beţia sunt cauzate tot de lipsa de sens a lumii fără Dumnezeu şi de nimicul pe care îl găsim în noi atunci când nu Îi dăm de mâncare, când nu Îi dăm să bea lui Hristos care este în noi, atunci când întinăm chipul lui Dumnezeu din noi, când pierdem asemănarea cu El fiindcă nu am împreună-lucrat cu Dumnezeu virtuţile. Dacă am fi făcut-o, ne-am fi valorificat deplin şi potenţialul intelectual şi pe cel moral, precum au făcut-o părintele Seraphim Rose sau părintele Arsenie Boca.
Tortura fizică şi psihică la care au fost supuşi cei întemniţaţi i-a dus pe cei smeriţi şi trăitori la simţirea mai aproape a lui Dumnezeu, la înţelegerea mai adâncă a tainii morţii şi învierii lui Hristos, aşa cum arată Radu Gyr în "As-noapte, Iisus...". De curând, s-au descoperit sfintele moaşte ale lui Radu Gyr şi ale soţiei sale.

"As-noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ !
Luna-a intrat după El în celulă
Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L spoia cu argint pe veşminte,
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de subt pătura sură :
- Doamne, de unde vii ? Din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac...

A stat lângă mine pe rogojină :
- Pune-Mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea urme de răni şi rugină,
parcă purtase lanţuri, cândva...

Oftând, Şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână,
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână
şi am dormit o mie de ani...

Când m-am trezit din grozava genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri...

Am întins braţele. Nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul. Niciun răspuns.
Doar razele reci ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au împuns.

- Unde eşti, Doamne ? - am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit, şi pe mâinile mele
am găsit urmele cuielor Lui..."

Poezii româneşti legate de popor şi de personalităţile lui

Întâi, un citat din George Coşbuc :

„Noi cu literatura astăzi nu mai stăm în mijlocul istoriei noastre, nu stăm nici în mijlocul tradiţiilor noastre, nu stăm mai ales în mijlocul poporului nostru. Cei de dinaintea noastră, vechii scriitori, au trăit într-un contact sufletesc, se înţelegeau prin scrisori ce au de gând să facă, se povăţăiau unii pe alţii şi astfel mergeau cu toţii spre o ţintă bine stabilită. Noi cei de astăzi trăim fiecare de capul nostru, şi-n loc să mergem spre acelaşi punct, luăm de-a razna câmpul literaturii în toate direcţiile şi nu ne înţelegem doi cu doi" 

Şi unul din Nicolae Iorga (cele două citate se regăsesc şi în cursul despre semănătorism, poporanism şi simbolism al pr.prof.univ.dr. Ovidiu Moceanu) : 

„Când însă un popor îşi dă seama că viaţa ce bate în milioane de inimi, ce luminează în milioane de minţi nu se aseamănă cu viaţa altor neamuri, şi că e vrednică să fie păstrată pentru desăvârşirea şi armonia lumii, că ea cere forme particulare pentru a fi statornicită, recunoscută şi admirată, când, după multe cercetări răbdătoare şi puternice avânturi, aceste forme se află, şi când individualitatea, neapărată, a fiecărui scriitor sau artist se desface în acest fond adânc şi larg al rasei sale, conştient de însuşirile ei - atunci trăieşte cultura naţională”

Octavian Goga 

Rugăciune

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.
<!--[if !supportLineBreakNewLine]-->
<!--[endif]-->

Străinul

Era duminică-ntr-amiază,
Noi stam pe prispă strânşi în sfat,
Când s-a ivit pe drumul ţării
Un om la marginea de sat.
Din pulberea învolburată
Abia puteai să-l desluşeşti -
Cu paşii largi grăbindu-şi mersul,
Venea în hainele-i nemţeşti...

La cruce,-n deal, noi îl văzurăm
Cum s-a oprit deodată-n pas
Şi s-a-nchinat adânc drumeţul
Când a făcut în drum popas.
Privea-ndelung, ca dus pe gânduri,
La zidul zugrăvit cu sfinţi.Şi sta cu capul gol străinul
În ploaia razelor fierbinţi.

Când s-a pornit încet la vale,
Noi ne uitam de la zăplaz,
Şi nu ştiu, ni s-a părut nouă,
Dar avea lacrimi pe obraz.
Când ne-a ajuns, a dat bineţe,
Cu glas domol, şi-apoi a stat
Şi ne-a-ntrebat de sănătate
Şi de nevoile din sat.

Ne-a zis c-ar vrea la sfânta slujbă
Să vie-alăturea cu noi,
Şi s-a uitat cu-atâta jale
Când a trecut un car cu boi.
Iar la vecernie drumeţul
Stătea cucernic şi supus,
Şi-a sărutat duios icoana
Cu răstignirea lui Isus.

Când a plecat, ne-a spus poveţe
Cu grai înduioşat şi blând,
Şi ne-ncălzea atâta-n suflet,
Că lăcrimam toţi ascultând.
Spunea că nu-i păcat mai mare
Decât să-ţi lepezi legea ta
Şi, vezi, îi tremura cuvântul
Pe buze, când ne cuvânta!

Apoi s-a dus... Ne era jale
Când s-a pornit la drum, pe grui...
Dar uite,-n ţintirim, pe noapte,
Spun că văzură umbra lui.
De-atunci tot despre el ni-e vorba
Şi-atât am vrea cu toţi să ştim:
Anume lângă care cruce
A-ngenuncheat în ţintirim...

Alexandru Vlahuţă

Lui Eminescu

Tot mai citesc măiastra-ţi carte,
Deşi ţi-o ştiu pe dinafară:
Parcă urmând şirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,

Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseţi,
Ce-au izvorât, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieţi...

Şi te-nţeleg te simt aproape:
Cu-aceeaşi suferinţă-n faţă,
Cu ochii gânditori şi galeşi,
Sătul de trudnica-ţi viaţă.

A, nu mă mir că ţi se dete
O zodie atât de tristă,
Că, zbuciumat de-atâtea patimi,
Râvneşti pe cei ce nu există,

Şi că potop de negre gânduri
Se strâng şi ţi se zbat sub frunte:
Pe veci întunecaţii nouri
Sunt fraţii vârfului de munte!

O, dacă geniul, ce scoase,
Ca din adâncul unei mări,
Din fundul inimii zdrobite,
Comoara asta de cântări,

Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ţi tâmpla
De flăcările năbuşite,
Ce-ţi luminau ale gândirii
Împărăţii neţărmurite,

Şi de-ar fi fost lăsat prin lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Şi răzvrătitului tău gând!

Şi cât de fără de păsare
Ai fi privit atunci la toate
Mizeriile-n cari lumea
Ursită-i pururea să-noate!

Dar ţi-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci şi strimte.
Şi tu să-nduri toată durerea
Pe care lumea n-o mai simte.

Să plângi tu plânsul tuturora...
Din zbuciumul eternei lupte.
Să smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăţi din inima ta rupte...

S-aprinzi în bolta vremii aştri
Din zborul tristului tău gând...
Văpaie!... Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?

Radu Gyr

  

Baladă pentru Eminescu

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme 

şi te-au înălţat iconostas,

ca să fulgeri tânăr peste vreme, 

cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut: voievodând voroave, 

ciobănind genune şi zăpezi, 

potcovar de fum bătând potcoave 

negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut: gigantic Sfarmă-Piatră 

care sparge piscul viforos,

şi fierar înfierbântând, pe vatră, 

mările călite sub baros.

Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme. 

Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger. 

Şi-au cules, din pana ta, blesteme, 

viscole şi răzvrătiri în cer...

Ci, netrebnic, eu adulmec zării 

paşii tăi pe unde te-au fost dus 

şi'nsetat pe drumurile Ţării 

dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neşterşi încă, 

ai crucificării pe furtuni

şi sărut lumina lor adâncă

şi-i ating cu mâini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămâie, 

dăruind azur din mâini subţiri, 

sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie, 

scânteind, înalt, din răstigniri.

Frânt de-o stea şi'ngenunchiat de-o floare, 

biruit de ramuri de arin,

îndulcit cu dor de moarte-alinătoare, 

ars ca Nesus în cămaşă de venin...

Nu, tu nu eşti meşterul, nici cneazul, 

nu eşti înstelatul împărat.

Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul. 

Tu eşti marele însângerat !

Te'ncrustăm, zadarnic, în agată 

şi'n icoane noi pe flori de crin. 

Crinii nu vor stinge, niciodată, 

umbrele ciulinilor de spin.

Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri... 

Numai rănile mă plec şi ţi le strâng 

şi le fac medalii mari de aur, -

în genunchi, le'nchid în inimă şi plâng.

         

(Poem apărut în revista „Convorbiri literare”, numãrul din 15 Iunie 1939, închinat lui Mihail Eminescu, la comemorarea a 50 de ani de la moarte).

 Nicolae Labiş

Mioriţa 

 Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,

Zbuciumat se plânge fluierul de fag.
Inima mi-o strânge şi pătrunde-n sânge
Acest cântec dureros şi drag.

Stelele făclii, păsărele mii,
Jalea îşi descântă-n fluierul de os...
Tainic îşi frământă cadenţarea sfântă
Acest cântec trist şi luminos.

Se îngână lin linişti în arin,
Tremură la stână fluierul de soc.
Măicuţă batrână cu brâul de lână,
Ce mai caţi bătutul de noroc?

Brâul tău din copcii s-a desprins - târzii,
Paşii ţi-i înseamnă pe cărări cu lună...
Pentru ce şi astăzi lăcrămezi şi vii
Când la stână fluierele sună?

El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel,
El, cu plete negre-n vânturi scuturate,
N-are să mai poată mândrul ciobănel
Înaintea ta să se arate...

Ochilor tăi tulbui pentru vecii li-i dat
Legănat pe triluri, palid, să îl vadă,
Paşilor să-l cate pentru veci li-i dat
În pădurea lungă de baladă...

Osteneşti... O clipă numai să te-opreşti.
Odihneşte-ţi ochii în afund de zare...
Vai, pe zare-s nouri - turmele cereşti -
Şi-auzi glasul tragicei mioare...

De ce fugi pe câmpuri, după ce chemări?
Despletit ţi-i părul - albă vâlvătaie...
Vezi, de vânturi dusă, s-a topit sub zări
Mioriţa laie, bucălaie...

*

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,
Stau câteodată împietrit şi mut
Să-nţeleg o clipă neînţelesul grai
Plin de jalea unui veac trecut...

Ştefan Baciu

Doctorul Voiculescu

(Aşa cum l-am văzut într'o zi
de iarnă pe cheiul Dâmboviţei)

Sfântul Vasile vine din Buzău
din „Ţara Zimbrului” pe strada sgomotoasă
toiag de aur, frunte de Rarău
în dimineaţa umedă, ceţoasă

cuvânt de sticlă, fin şi străveziu
tăceri adânci de amforă romană
miroase-oraşu-a baltă şi rachiu
dar sfântul picură ulei pe rană

aduce veşti ascunse în desagă
de la Shakespeare şi de la Sântul Ion
întrezăresc făptura lui întreagă
şi-mi pare că se 'nalţă pe amvon.

Ţara Bârsei cu ochianul întors

Cu palma cozoroc pe frunte
văd la tropic de pe munte

un pitic cărând surcele
pentru-o vatră din Săcele

şi-un călugăr mistic, fin
bătând toaca la Zizin

pe o bancă'n Lanikai
(pe un alt picior de plai)

văd cum anii suie'n pod
saci cu zahăr de la Bod

dimineaţa-şi varsă varul
sus pe pisc pe Postăvarul

şi aud din Târlungeni
fluier stins peste poieni

până'n miez de Waikiki

---dorule, de unde-mi vii?